Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

27 martie 2012
Un articol de

Constantin Tănase: Basarabia 1812 – R. Moldova 2012

Îmi povestea cineva că la ultimul concert al lui Fuego la Chişinău, la Palatul Naţional, după ce acesta a cântat „Ridică-ţi fruntea, Basarabie!”, sala s-a sculat în picioare şi l-a aplaudat. Un singur om nu s-a ridicat, ci s-a băgat în scaun, să nu-l vadă lumea. Numele acestui om e Petru Lucinschi, cel de-al doilea preşedinte al R. Moldova.

Sâmbătă, 27 martie, Basarabia românească a marcat 92 de ani de la Unirea acestui ţinut cu Ţara, iar cea rusească a organizat cel de-al cincilea congres al comsomolului leninist sovietic. După opt ani de teroare ideologică comunistă, sâmbătă, la Chişinău s-a respirat liber, poliţia nu i-a izbit în dube pe cei care mergeau pe stradă cu tricolorul românesc. Ca şi în ceilalţi ani, sărbătoarea nu a fost marcată „la nivel oficial”, ci doar la cel al societăţii civile. Participarea preşedintelui parlamentului (concomitent şef interimar al statului) şi a viceprim-ministrului Ion Negrei la masa rotundă organizată la Uniunea Scriitorilor nu i-a conferit, totuşi, sărbătoririi un caracter oficial, ci… „semioficial”. Nu au făcut declaraţii vizavi de această sărbătoare nici liderii partidelor politice din Alianţa de guvernământ. Se pare că la momentul actual în R. Moldova între partidele de la guvernare s-a instalat un ciudat consens tacit, un fel de „complot al tăcerii”, care poate fi explicat nu doar prin raţiuni de natură electorală, ci şi prin lipsa unei viziuni unice asupra viitorului mai îndepărtat al R. Moldova, a unui proiect politic pentru ţara pe care o conduc. Eu am mai scris despre acest lucru.

Nu trebuie să fii oracol ca să vezi că un program politic de viitor pentru R. Moldova nu poate exista, dacă din „ecuaţie” este scoasă România. Experienţa de opt ani a comuniştilor e relevantă – politica lor de integrare europeană, ocolind România, a suferit un eşec total. Bineînţeles, realităţile noastre sunt complicate. Dincolo de factorii geopolitici, de „jocul marilor puteri”, care se evocă atunci când e vorba de Unirea cu România, există, fireşte, şi factorul intern. R. Moldova este un stat care suferă de „tulburări de identitate”, din care cauză vizavi de unirea ei cu România există două extreme – una reprezentată de Ilie Bratu („Unirea aici şi acum!”) şi alta – de coloana a cincea a Moscovei, reprezentată de comuniştii lui Voronin („Unirea niciodată!”). Între aceste două extreme se zbate o Moldovă patriarhală, nostalgică după fostul imperiu, bulversată şi pestriţă politic. Anume de votul acestei Moldove depinde încă culoarea politică a guvernărilor de la Chişinău. Toate bătăliile electorale se dau în fond pentru această Moldovă. Pentru această Moldovă se va da şi bătălia în viitoarele alegeri anticipate. Putem deci să înţelegem de ce şi anul acesta Sărbătoarea Unirii a fost marcată doar la nivel… „semioficial” (în persoana reprezentanţilor Partidului Liberal, condus de Mihai Ghimpu). Este evident că participarea lui M. Ghimpu la manifestările de sâmbătă a avut şi o anumită motivaţie electorală, la fel cum tot o motivaţie electorală a avut şi neparticiparea la manifestări a celorlalţi lideri ai Alianţei.

Să revenim în acest context la cazul lui Lucinschi, descris în motto. Recent, în cadrul ceremoniilor legate de marcarea a 90 de ani de la înfiinţarea Agenţiei de ştiri din Azerbaidjan, şeful Agenţiei de ştiri din Turcia l-a citat pe fostul preşedinte al Azerbaidjanului, Gheidar Aliev, care a spus despre Turcia şi Azerbaidjan: „Suntem două state, dar o singură naţiune!”. Exact acelaşi lucru, referitor la R. Moldova şi România, l-a declarat în faţa lui Voronin preşedintele României, Traian Băsescu: „Suntem două ţări, dar un singur popor”. De ce un Aliev, liderul naţional al Azerbaidjanului, fost „pilon” al KGB-ului din timpul lui Brejnev, a avut curajul şi înţelepciunea să recunoască un adevăr, iar „liderii noştri naţionali” mereu s-au bâlbâit în problema identităţii noastre etnice – fie că au spălat-o în două ape, fie au negat-o, fie s-au băgat sub scaune, să nu-i vadă lumea. Ce să mai cerem de la turmă, dacă păstorii sunt aşa cum sunt?

Acum, să explic de ce am intitulat acest articol „Basarabia 1812 – R. Moldova 2012”. Vorbeam mai sus despre lipsa unui proiect politic de viitor pentru R. Moldova. (Integrarea europeană este, deocamdată, o lozincă şi poate rămâne încă mult timp o lozincă.) În mai 2012, se vor împlini 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul rus. Comuniştii, ca să marcheze un fals istoric – „650 de ani de statalitate moldovenească neîntreruptă” – s-au pregătit de acest „eveniment” cu tobe şi surle cu mult timp înainte, punând în mişcare toată maşinăria statului. Până în mai 2012 au mai rămas doar doi ani. Cum se va… „sărbători” la Chişinău această neagră aniversare? Dar la Bucureşti? Dar la Iaşi? Cu capul în nisip, ca struţul? Ne vom scula în picioare sau ne vom băga în scaune, ca Lucinschi, ca să nu ne vadă (sau să nu se supere) Europa?

De la aceste întrebări am pornit când am afirmat că R. Moldova nu are un program politic de viitor. Şi nu unul oricare, ci unul românesc, în profund consens cu spiritul Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova. Actuala guvernare (să sperăm că va rămâne aceeaşi şi după anticipate), inclusiv Academia noastră naţională, trebuie să se gândească de pe acum la un program de acţiuni prilejuit de împlinirea a 200 de ani de la ruperea de către Imperiul rus a Moldovei din stânga Prutului din trupul Ţării Moldovei. Academia, elitele politice şi culturale trebuie să demonstreze că românismul R. Moldova nu e un moft extremist, ci o realitate şi o condiţie a existenţei acestui stat. Ştim, când e vorba de lansarea unui mesaj românesc, politicienii noştri au pregătit un argument „salvator”, care, în realitate, e o expresie a oportunismului şi laşităţii politice: chipurile, nu mergem în alegeri cu mesaje româneşti fiindcă electoratul nu-i pregătit şi vom pierde voturi… Păi cum să fie pregătit, dacă, atunci când conducătorii noştri trebuie să facă dovada demnităţii naţionale şi a curajului politic, ei se bagă în scaun, să nu-i vadă… electoratul? Misiunea unui adevărat lider politic nu e să se dea după păr, ci să meargă şi în răspăr atunci când e cazul, să educe naţiunea. Dacă nu o educă ei, o „educă” alţii. Cum s-a întâmplat până acum, din păcate.

29 martie 2010

Constantin Tănase pentru Cotidianul Național TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
George Damian: Miracolul Basarabiei

După 200 de ani de ocupaţie, Basarabia a rămas românească.

Închide