Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

5 iulie 2011
Un articol de

Constantin Tănase: Intelectualii români şi frica de ruşi

Renunţ şi astăzi la „tematica internă” şi revin la berbecii noştri, cu atât mai mult că ieri încheiam editorialul despre Băsescu, intelectualii români şi ruşi cu promisiunea că vom discuta şi celălalt aspect al problemei – „lipsa de reacţie a Chişinăului la acuzaţiile aduse lui Băsescu de către Rusia”. Acest lucru mi se pare necesar şi pentru că multe reacţii la articolul meu vizează eterna problemă a intelectualităţii…

Intelectualitatea basarabeană şi ruşii

Chestiunea intelectualităţii basarabene, proiectată în spaţiul istoric de la 1812 încoace, e una în egală măsură complicată şi dramatică. Nu risc să pornesc discuţia ei aici fiindcă abordarea ei, fie şi fugară, solicită mai mult spaţiu şi timp. Îmi permit să punctez doar câteva lucruri. De două sute de ani, intelectualitatea basarabeană s-a format şi a activat într-un peisaj dominat de spiritul velicorus. Acest fapt nu putea să nu-şi lase amprenta asupra modului ei de a gândi şi acţiona. Atrag atenţia cititorului, îndeosebi a celui de peste Prut, că marii bărbaţi politici basarabeni care au făcut Unirea de la 1918 au fost absolvenţi ai universităţilor din capitala Imperiului Rus. Acelaşi Alexe Mateevici, „cântăreţul limbii române”, a făcut facultatea în limba rusă la Kiev.
Basarabenii B. P. Hasdeu şi Constantin Stere, ca să evoc doar două nume mari ale ştiinţei şi politicii româneşti, au făcut studii tot „la ruşi”.

Pe parcursul timpului, atitudinea elitelor politice şi culturale bucureştene faţă de aceşti „basarabeni ruşi” a fost diferită, dar constantă a fost o uşoară „crispare” şi neacceptare a lor. Nu s-au prea schimbat nici astăzi lucrurile. Poate anume această legătură istorică de două secole a intelectualităţii basarabene cu ruşii şi este motivul acelei răceli cu care e tratată chiar şi „intelectualitatea unionistă”, poate anume de aici porneşte atitudinea uneori deschis boierească faţă de scriitorii basarabeni. Există poate o gelozie istorică în acest sens sau o nemulţumire pentru faptul că noi, basarabenii, am fi venit „de-a gata” să ne folosim de o ţară şi o naţiune „făcute” de alţii? Nu ştiu. E un subiect aparte care trebuie discutat cu responsabilitate şi calm.

Dacă e să revenim la intelectualitatea basarabeană, eu totuşi îi dau o notă bună. Poate la Bucureşti nu se vede bine, dar a născut şi Basarabia intelectuali mari, mari spirite, chiar dacă au scris cu greşeli şi au vorbit cu accent rusesc. Apropo, cel mai prost vorbesc româneşte, cu multe rusisme, deportaţii… Un lucru trebuie să se ştie: deşi născuţi sub ruşi, trecuţi prin maşinăria rusească de tocat spirite şi trupuri, intelectualii basarabeni nu s-au temut niciodată de ruşi şi nici nu au avut complexe de inferioritate faţă de ei, spre deosebire de unii mari intelectuali bucureşteni, formaţi în capitalele europene, dar mereu stăpâniţi de frica de a nu-i deranja pe ruşi. Aşa se face că intelectualitatea basarabeană nu a simţit un sprijin masiv din partea marilor intelectuali români în aceşti 20 de ani care s-au scurs după declararea Independenţei, în sensul că aceşti intelectuali nu au dorit ori s-au temut (de ruşi) să creeze în România un puternic curent de opinie pro-Basarabia. Nu neg, bineînţeles, implicarea unei părţi a elitei culturale româneşti în destinul nostru după 1990, dar nici nu pot trece peste un alt adevăr: după 1990, când comuniştii dispăruseră de pe ambele maluri ale Prutului, nu s-a produs acea unire în cuget şi simţiri între elitele culturale şi ştiinţifice (de cele politice nu vorbesc), care ar fi fost schimbătoare de destin. Am continuat să ne mişcăm în spaţii şi paradigme spirituale diferite, antagoniste ca esenţă.

Despre rezistenţa faţă de ruşi

Da, încă nu s-au născut în stânga Prutului „intelectuali doctrinari”, ca la Bucureşti; da, în scrisul nostru mai fac carieră calchierile din limba rusă; da, avem intelectuali intraţi deschis în slujba ruşilor; da, e încă puternică „ispita slavă”, ca să reiau un termen de la Mircea Vulcănescu; da, există o românofobie inexplicabilă în minţile unora – toate acestea există, dar mai există ceva: un spirit de rezistenţă faţă de ruşi. Dacă această rezistenţă nu ar exista, Republica Moldova ar fi arătat astăzi cu totul altfel sub aspect etnic şi cultural. Poate pe alocuri se exagerează, dar pentru noi atitudinea faţă de ruşi este acea hârtie de turnesol care ne permite să deosebim prietenii de duşmani, laşii şi fricoşii – de oamenii verticali. Din păcate, specificul situaţiei în care se află intelectualitatea de la Chişinău nu a fost înţeles la Bucureşti, marii intelectuali de aici – scriitori, ziarişti, directori de opinie, reprezentanţi ai societăţii civile – ne-au tratat şi ne tratează cu un fel de silă amestecată cu frică, cuvintele-cheie cu care suntem definiţi fiind „naţionalişti, marginali nostalgici, încremeniţi în proiect, paşoptişti întârziaţi, păşunişti, provinciali”.

În contextul discuţiei pe marginea declaraţiei lui Băsescu, ziaristul bucureştean Ovidiu Nahoi se întreba cu un aer de mentor: „Şi noi ce-am vrea? Să ne dea ruşii Basarabia înapoi? Să fim serioşi!..”. Sunt foarte serios şi de aceea îi răspund domnului Nahoi cu cuvintele lui Eminescu: Eh, frate, frate, „dacă tu ştiai problema astei veţi cu care lupt…”, nu ai pune asemenea întrebări… Ai întreba altfel: dar de ce să nu ne dea ruşii Basarabia înapoi!!!??? România nu are „oameni politici de calibru, care să poată înghiţi o broască râioasă pe stomacul gol, dacă interesele României o cer”, ne mai dă de înţeles ziaristul. Poate, nu zic, mi se pare însă că unii politicieni de la Bucureşti au burta plină cu broaşte râioase şi nu li se face rău…

De ce să nu supărăm Rusia?

Am reţinut, în context, şi altă poziţie – mă refer la cea a lui Ion Cristoiu, care sper să fie o excepţie care confirmă altă regulă. Citez: „Au trecut 67 de ani de la cumplitele vremi ale lui 1944. România nu mai e o ţară ocupată de Armata Roşie. Ba mai mult, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Şi cu toate acestea, în zilele din urmă, am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: „Să nu supărăm Rusia!”… (vedeţiAICI textul integral)… Cel mai prost lucru pe care l-am putea face acum ar fi să ne irosim timpul şi energiile cu tradiţionalul căutat de purici în blana potricălită a unităţii noastre naţionale. E cazul, poate, să pornim o dezbatere deschisă şi onestă asupra problemei? Să nu ne temem de ruşi…

Sursa: Cotidianul Național TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Etichetele articolului: ,
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
Grupul de iniţiativă „Anul 1812” se transformă în Mişcare civică

Joi, 16 iunie a.c., a avut loc ședința Grupului de inițiativă „Anul 1812”. În cadrul acestea s-au pus în discuție...

Închide