Tratatul de la Kuciuk-Kainargi

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (var. Kuciuk-Kainardji, în limba turcă Küçük Kaynarca) a fost semnat la 21 iulie, 1774, de Imperiul Rus (reprezentat de feldmareșalul Piotr Rumianțev) și Imperiul Otoman după înfrângerea acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.
Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de atotputernicul Imperiu Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru și Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul Cherson și oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci și Enikale din Crimea, precum și regiunea Kabarda (cabardină) din Caucaz.
Otomanii au pierdut și Hanatul Crimeii, căruia au fost forțați să îi recunoască independența. Hanatul, deși oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783.
Tratatul a acordat Rusiei și alte beneficii. A eliminat restricțiile privind accesul Rusiei la Marea de Azov (Tratatul de la Belgrad din 1739 dădea Rusiei teritoriu la Marea de Azov, dar îi interzicea fortificarea zonei sau dezvoltarea unei flote.)
Rusia primea și o serie de drepturi economice și politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul (care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creștinii ortodocși din Imperiu și a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova și Țara Românească), intervenind în timpul ultimei domnii fanariote și după Războiul Grec de Independență.
Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja credincioșii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea). Era pentru prima dată când o putere europeană recunoștea autoritatea califului otoman în afara granițelor imperiului său.

În deceniile şi secolele scurse de la acele evenimente, nenumăraţi istorici şi-au spus cuvântul în ce le priveşte. Ei sunt, fireşte, în covârşitoarea lor majoritate, români şi ruşi, dar şi din alte ţări. Şi fiindcă ne aflăm în posesia câtorva opinii exprimate de istorici de diferite naţionalităţi şi din diferite perioade, poate ar fi de folos scopului acestei lucrări să le amintim în continuare.

Pentru început, ar fi bine să înregistrăm opiniile, interesante de altfel, ale unui istoric român foarte puţin cunoscut, dar care are o mare calitate: era filorus, şi asta încă înainte de primul război mondial! Este Constantin Calmuschi, care îşi publica surprinzătoarele idei în 1911. Cum justifica el actul din 1812?

„Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o provincie turcească, independentă de Moldova. Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică.” (1) Nu putem să ne abţinem să ne răfuim post-mortem cu acest ciudat apărător al ţarismului. Oare el n-o fi ştiut niciodată că Basarabia istorică, Bugeacul, ocupat de turci în 1538, nu corespunde nici pe departe cu „Basarabia” rusească din 1812? Cum poate să spună că formau provincii separate ţinuturile Orhei, Soroca, Lăpuşna etc., trup din trupul principatului Moldovei? Şi mai trebuia să ştie că Bugeacul, smuls de turci în 1538, tot al Moldovei fusese şi că până la 1812 ruşii chiar declarau că sunt de acord ca el să se reîntoarcă la ţara-mamă. În acest sens, nu putem decât să reamintim cititorilor despre tratatul din 1711 dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare, ca şi harta rusească anexată istoriei Rusiei de la 1782, pomenite în primele capitole ale lucrării noastre.

Dar iată cum îşi justifica aprecierile Calmuschi:

„Ruşii, luând Basarabia, erau convinşi că iau o provincie turcească, nu o ţară românească. În toate luptele dintre ei şi turci date sub zidurile Hotinului, Benderului, Ismailului, ei avuseseră în faţa lor numai fortăreţe şi trupe turceşti. În adevăr, Chilia şi Cetatea Albă fuseseră luate de turci încă din timpul lui Ştefan cel Mare la 1484 şi toată partea de jos a Basarabiei transformată în raia. Sultanul Soliman al II-lea, după fuga lui Petru Rareş, alipi la aceste cetăţi tot teritoriul dintre Nistru, Prut şi Marea Neagră, transformându-l în sangeac. Benderul cu patru ţinuturi se dăduse turcilor de Aron Tiranul, iar Hotinul a fost cuprins şi întărit de turci după războiul din 1711, fără a mai fi restituit Moldovei.” (2)

E clar, nici ruşii înşişi, după cum se va vedea, nu s-au încumetat să fabrice asemenea „argumente”. Orice istoric poate evalua cunoştinţele lui Calmuschi etalate mai sus. Afirmaţia sa că ruşii n-ar fi întâlnit români în Basarabia credem că este infirmată îndeajuns de capitolul nostru intitulat Suferinţele poporului român. Dar Calmuschi devine monumental în pasajul următor:

„Rusia a fost singura din cele trei puteri vecine nouă, care ne-a voit binele şi ne-a dat sprijinul în atâtea ocazii. Bazată pe comunitatea de credinţă, mişcată de mila ce-i inspirau suferinţele creştinilor din împărăţia otomană, împinsă poate şi de interesul politic de a ridica un stat mai puternic între ea şi Turcia, între ea şi Austria, stat a cărui simpatie şi recunoştinţă să şi le atragă, Rusia a căutat de la Petru cel Mare încoace, întâi să nu apere, apoi să ne proteagă, în urmă să ne organizeze şi să ne ridice, iar când i s-a părut c-am ajuns în stare a ne conduce înşine, să susţină unirea şi dinastia străină.” (3)

În sfârşit am înţeles de ce preţioasa lucrare a lui Calmuschi nu era citată în operele ulterioare. Cititorul poate aprecia diferenţa dintre afirmaţiile de mai sus şi cele ale unui mare istoric, Alexandru Xenopol: „Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români cu lucrul: că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune, acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român, este acel rusesc, care nu din întâmplare, din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră, ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei. Acest pericol l-au simţit toţi românii acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element cotropitor, luptă în mare parte susţinută cu ajutorul apusului. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în mîinile ucigaşului, este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române.” (4)

Vorbind despre anexarea Basarabiei din 1812, marele diplomat român al secolului al XX-lea, Nicolae Titulescu, avea să spună: „Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Or, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul.” (5)

La rândul lor, şi diplomaţii străini ai momentului sesizau foarte bine nenorocirea ce lovise Moldova şi poporul român. În 1813 consulul francez consemna: „Prutul e pierdut de acum pentru totdeauna pentru Moldova. Pierderea Prutului e însă pierderea Moldovei.” (6)

În 1914 istoricul francez A. Rambaud arăta: „Un congres s-a reunit la Bucureşti în 1812; Rusia a renunţat la Moldova şi la Valahia, dar a păstrat Basarabia, ţară românească.” (7)

Însuşi unul dintre profeţii marxismului, Fr. Engels, condamna şi el vehement actul răpirii Basarabiei: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf.” (8)

Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea Moldovei şi Valahiei de către Rusia.” (9)

În schimb, după răsturnarea ţarismului, istoricii ruşi marxişti au început chiar să fie nemulţumiţi de slabele achiziţii teritoriale din 1812. În acest sens, reprezentantul de frunte al şcolii anilor ‘20, Pokrovski, aprecia că războiul din 1806-1812 s-a încheiat pentru ruşi „aproape cu nimic.” (10)

Mai târziu însă, după ostracizarea şcolii lui Pokrovski, în anii de apogeu ai stalinismului, deşi greu de crezut, pacea din 1812 începea să fie văzută mai obiectiv: ea a fost „foarte favorabilă Rusiei”, cum recunoşteau acum chiar cei mai dogmatici istorici stalinişti. (11) La rândul său, istoriografia stalinistă română nu putea să nu urmeze aceeaşi cale. „Ameninţaţi de puternicele armate ale lui Napoleon, ruşii încheie totuşi o pace destul de favorabilă cu turcii”, (12) scria un propagandist în 1946.

În anii destalinizării însă, s-a înlăturat această linie obiectivă. Merită o atenţie specială o lucrare apărută la Chişinău cu ocazia celei de-a 160-a aniversări a anexării. Pacea din 1812 era văzută total diferit: „Acest act a însemnat sfârşitul victorios al luptei, pe care au dus-o moldovenii timp de trei secole, cu sprijinul popoarelor rus şi ucrainean, împotriva cotropitorilor turci… Moldovenii şi-au unit pentru vecie soarta lor de cea a ruşilor, ucrainienilor şi celorlalte popoare din marea noastră ţară şi au căpătat posibilităţi noi, nemaivăzute până atunci, pentru dezvoltarea economică, politică şi culturală.” (13)

În ciuda limbajului de lemn, merită osteneala să urmărim aceste interesante descoperiri, care ne lămuresc pe ce argumente solide se baza istoriografia sovietică în justificarea răpirii Basarabiei. În continuare, lucrarea îi enumera pe istoricii români Xenopol, Iorga, Petre Cazacu, Alexandru Boldur, Ion Nistor şi Ştefan Ciobanu, punând şi un „etc.”, care erau, fireşte, „de orientare naţionalistă, iar după 1917 – antisovietică.” Iar aceşti istorici îşi permiteau să nege existenţa unui popor moldovenesc diferit de poporul român, ceea ce reprezenta o „teză antiştiinţifică.” (14)

Alte câteva perle se cuvin citate pentru a ne lămuri cât de puţine lucruri ştiam noi, până când s-au îndurat aceşti tovarăşi să ne deschidă ochii: „Contrar afirmaţiilor neîntemeiate ale istoricilor burghezi moldoveni şi români, până în 1812 în Basarabia n-a existat niciun sistem de şcoli permanente de stat. Un astfel de sistem a luat naştere abia după 1812.” (15) „Alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a favorizat răspândirea în regiune a unor idei social-politice şi filosofice noi.” (16) „Alipirea Basarabiei la Rusia şi întărirea legăturilor economice şi politice ruso-moldoveneşti au înlesnit dezvoltarea gândirii ştiinţifice în regiune.” (17) „Anul 1812, care a avut urmări atât de însemnate pentru viaţa social-economică, politică şi culturală a regiunii nu putea, fireşte, să nu se resimtă de asemenea în literatura şi arta moldovenească.” Şi aceasta „datorită toleranţei autorităţilor ţariste faţă de limba naţionalităţii băştinaşe a Basarabiei.” (18)

Ar fi jignitor, dacă n-ar fi comic. Alte inteligente aprecieri se făceau într-o nouă lucrare plină de descoperiri, pornite chiar din titlu, apărută tot la Chişinău, dar în 1985: „Eliberarea Basarabiei de sub jugul turcesc şi unirea ei cu Rusia a fost un act progresist, salvând Basarabia de asuprirea turcilor şi de ruinare.” (19) Fără comentarii!

Iar reminiscenţe ale acestor vechi metehne ale istoriografiei sovietice vor răzbate şi din studiul unui istoric al anului 1990, Nikiforov: „Totuşi este neîndoielnic şi faptul că populaţia acestui ţinut a fost eliberată de jugul Imperiului otoman, cea mai reacţionară şi înapoiată putere a Europei, de incursiunile permanente ale tătarilor şi de campaniile pustiitoare ale armatelor turceşti. Conectată la piaţa rusească, în condiţii de pace, Basarabia a început repede să se dezvolte din punct de vedere economic. O mare importanţă a avut libertatea spirituală obţinută, funcţionarea fără piedici a trebuinţelor religioase ale populaţiei, a cărei majoritate absolută era ortodoxă.” (20)

În final nu putem decât să-i invităm pe toţi cei care gândesc astfel să citească paginile următoare.

Mircea Rusnac, doctor în istorie

www.istoria.md

Privilegii, funcţii, domenii în alte zone ale Rusiei, dar şi recunoaşterea titlurilor nobiliare au fost mijloacele prin care administraţia rusească a ştiut să câştige sprijinul boierimii româneşti din teritoriul ocupat.

Una dintre cele mai disputate probleme din istoriografia românească este modul în care Rusia a ocupat Basarabia, în anul 1812. În general, istoriografia românească prezintă acest act drept rezultatul unei trădări a turcilor, care negociau pacea de la Bucureşti cu Rusia, din anul 1812, înainte de invazia franceză a lui Napoleon Bonaparte în Rusia. Istoricii spun că, dacă pacea ar fi fost semnată câteva luni mai târziu, ruşii ar fi renunţat la ocuparea Basarabiei, din cauza ameninţării reprezentate de armatele franceze. De asemenea, istoricii români accentuează faptul că Imperiul Otoman nu avea cum să cedeze legal Basarabia Rusiei, din moment ce acest teritoriu aparţinea Principatului Moldovei. Însă, în realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Pe de o parte, sudul Basarabiei, adică zona cetăţilor: Cetatea Albă, Chilia şi Tighina, fusese încorporat nemijlocit în Imperiul Otoman. Zona Bugeacului fusese colonizată cu turci, tătari şi găgăuzi, iar aceştia reprezentau o ameninţare permanentă pentru populaţia românească din nordul provinciei. De asemenea, mulţi dintre boierii români din Basarabia ar fi preferat suzeranitatea unui împărat creştin, cel rus, în locul celei a sultanului otoman. În fapt, autonomia Principatelor Române din timpul regimului fanariot fusese drastic limitată, iar din perspectiva otomanilor, cele două principate nu erau decât nişte provincii privilegiate.

Boierimea privea ieşirea de sub fanarioţi drept un progres

În aceste condiţii, Rusia a speculat abil toate nemulţumirile boierilor basarabeni, pentru a-i face să accepte şi să sprijine trecerea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru sub stăpânire ţaristă. Documentele vremii arată că, în epocă, boierimea basarabeană privea ieşirea de sub fanarioţi şi trecerea sub oblăduirea Curţii de la Sankt Petersburg drept un progres. Printre cei mai puternici susţinători ai anexării Basarabiei se numărau familiile Lupu, Duca, Cantacuzino şi Cantemir. De fapt, aceşti boieri ar fi dorit anexarea în întregime a Moldovei. Alţi boieri, precum cei din familia Ghica, ar fi dorit anexarea Moldovei la Imperiul Austriac, iar familia Mavrocordat ar fi dorit transformarea Principatelor în protectorate franceze. În cele din urmă, partida filo-rusă a fost mai puternică, cu atât mai mult cu cât conducerea ei fusese preluată de o înaltă faţă bisericească. Este vorba de mitropolitul Gavril Bănulescu Bodoni. În timpul ocupaţiei ruseşti din Principate, din perioada războiului ruso-turc din 1806 – 1812, mitropolitul asigurase conducerea de facto a Bisericii Ortodoxe din cele două principate. După anul 1812, el s-a stabilit în Basarabia, unde a fost creată, sub tutelă rusească, Eparhia Chişinăului şi Hotinului, susţine istoricul George F. Jewsburry, în cartea sa, „Anexarea Basarabiei la Rusia”. În aceste condiţii, administraţia ţaristă a început să îşi răsplătească partizanii. Această eparhie includea tot teritoriul dintre Prut şi Bug, adică inclusiv teritoriul Transnistriei administrat de armata română în timpul celui de-al doilea război mondial.

În primii ani, Basarabia s-a bucurat de o largă autonomie

„Operaţiunea” de cucerire a inimilor boierilor basarabeni a fost condusă de amiralul Ciceagov. În primul rând, o serie de boieri care s-au făcut remarcaţi drept sprijinitori ai ruşilor în perioada 1806 – 1812 au primit pământuri în sudul Basarabiei, de unde fuseseră expulzaţi musulmanii. De asemenea, au primit dreptul de a avea scutelnici. Este vorba de ţăranii atraşi din Principate ori din Balcani, care au fost colonizaţi în Bugeac şi care beneficiau de scutirea plăţii dărilor către statul rus, în schimbul îndeplinirii obligaţiilor către boieri. De exemplu, aceştia aveau dreptul să perceapă o zecime din produsele agricole şi o cincime din mierea obţinută de ţărani.

Un alt factor care a contat a fost faptul că, în primii ani, Basarabia s-a bucurat de o largă autonomie. Comandantul militar al provinciei era un militar ţarist, nu neaparat de origine rusă, în condiţiile în care în armata imperială slujea germani, scoţieni ori militari din alte naţiuni. Însă guvernatorul civil era ales dintre boierii români care dovediseră credinţă faţă de Rusia. Învăţă-mântul era bilingv, iar justiţia de asemenea, cu excepţia proceselor civile, care erau judecate exclusiv în limba română, după dreptul românesc. Rangurile boiereşti au fost recunoscute drept titluri nobiliare. Iar acest lucru a câştigat defnitiv inimile „noilor boieri”, care îşi datorau rangul doar averii şi care aveau o origine obscură. Practic, prin ucazul imperial, ei deveneau membrii ai nobilimii europene. Treptat, mulţi dintre boierii basarabeni s-au rusificat. Iar după 20 de ani, în Basarabia a început aspra prigoană naţională îndreptată împotriva românilor, care continuă şi azi în Transnistria.

O Constituţie pentru Basarabia

Ţarul Alexandru I a acordat boierimii basarabene o concesie dorită de boieri încă de la începutul regimului fanariot. El a acordat Basarabiei, Poloniei şi Finlandei dreptul de a avea constituţii, un drept pe care îl refuza altor regiuni din Imperiul Ţarist. Constituţia Basarabiei, adoptată în anul 1818, păstra autonomia provinciei şi majoritatea românească în Sfatul Suprem al Oblastiei. Însă, practic, ea a modernizat administraţia publică, ce funcţiona până atunci după principiul otoman al dreptului celui mai puternic, într-o administraţie mult mai eficientă, bazată pe legi.

Claudiu Padureanu

În sprijinul acestei observaţii pot fi aduse numeroase exemple despre felul în care se face educaţia «patriotică», adică rusească, în aceste şcoli. Aduc aici un exemplu legat de comemorarea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă în anul 1812. Este adevărat, această educaţie nu se face demonstrativ la orele de curs. Elevii, de obicei, sunt antrenaţi în acţiuni «educative» de acest gen în cadrul unor activităţi extraşcolare.

Se pare că organele de stat ale R. Moldova nu ştiu că de mai multă vreme, şcolile cu predare în limba rusă de la noi se află efectiv – cel puţin în ce priveşte învăţarea istoriei şi educaţia patriotică a elevilor – sub controlul şi îndrumarea aşa-zisului Congres al comunităţilor ruse din Moldova, care realizează această operă împreună cu Ambasada Rusiei la Chişinău. Din iniţiativa acestora, dar şi cu aprobarea Ministerului Justiţiei, cu ceva vreme în urmă au fost lansate două instrumente de realizare a educaţiei istorice a elevilor din şcolile ruse, numite Clubul istoric-patriotic rusesc şi Centrul intelectual rusesc. Precizăm că în Moldova activează zeci de organizaţii şi instituţii cultural-propagandistice ruseşti, între care şi Centrul cultural rusesc, relansat recent. În acest an, Congresul şi Ambasada, împreună cu Centrul intelectual rusesc, au pus la cale un concurs la istoria Rusiei, al optulea la număr, intitulat «Pământul rusesc – patrie a eroilor» («Русская Земля – Отечество Героев»), pentru care, ca să atenuieze cumva lucrurile, au fost alese două date: 1612 şi 1812. Probabil, primul an este ales ca o contragreutate la cel de-al doilea, pentru a nu plasa accentul pe un singur an, pe un anume eveniment, ci pentru a reflecta tradiţia eroică de creştere a puterii statului rus şi de cultivare a mândriei naţionale ruseşti.

Cu referire la anul 1812, organizatorii concursului au formulat întrebările astfel încât răspunsurile elevilor să sublinieze rolul eliberator al ţarismului în războiul ruso-turc din 1806-1812. De altfel, obiectivul concursului e cât se poate de sugestiv: «200 de ani de la semnarea tratatului de la Bucureşti, în urma căruia Moldova (evident, nu poate fi vorba decât de Moldova de la est de Prut, n.a.) a fost eliberată de sub jugul multisecular otoman, intrând în componenţa Imperiului Rus». Astfel, reproducerea tabloului lui L. Grigoraşenko «Semnarea tratatului de la Bucureşti» e însoţită de întrebarea: «Cine este reprezentat în acest tablou?» Elevii trebuie să dea următorul răspuns: «Kutuzov-biruitorul şi Ahmed-paşa învinsul». În această imagine Kutuzov este reprezentat tronând ţeapăn într-un jilţ, având pumnul strâns pe masa tratativelor şi privind poruncitor la comandantul otoman Ahmed-paşa, care stă în picioare şi, în timp ce e gata să semneze tratatul, priveşte cu teamă la generalul rus. Cea mai importantă, din şirul întrebărilor, pare următoarea: «Conform condiţiilor tratatului de pace de la Bucureşti, teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit din 1813 Basarabia, a intrat în componenţa Rusiei. Aduceţi cel puţin 5 exemple privind influenţa pozitivă a acestui eveniment asupra evoluţiei social-economice a ţinutului în secolul XIX». De la elevi sunt aşteptate 7 răspunsuri, pe care organizatorii le-au formulat astfel: «Creşterea numărului populaţiei; Valorificarea şi popularea unor pământuri noi; Dezvoltarea agriculturii şi apariţia unor noi culturi agricole; Creşterea oraşelor; Dezvoltarea învăţământului şi apariţia şcolilor parohiale; Dezvoltarea reţelei de transporturi; Dezvoltarea comerţului». Astfel, în viziunea organizatorilor concursului, în 1812, Basarabia nu a fost ocupată de ruşi, ci eliberată de sub turci, încorporată în imperiul ţarist, unde a cunoscut toate favorurile progresului. De altfel, despre «eliberare» se vorbeşte cu toată îndârjirea şi atunci când concursurile pe teme istorice vizează şi cele două ocupaţii sovietice, din 1940 şi 1944. Revenind la anul 1812, va trebui să constatăm că nu se spune niciun cuvânt despre ocupaţie, niciun cuvânt despre fărădelegile armatei ruse în teritoriul ocupat, niciun cuvânt despre ignorarea completă a voinţei populaţiei româneşti a provinciei în raport cu această cucerire, niciun cuvânt despre colonizarea Basarabiei cu străini în detrimentul ţărănimii băştinaşe, niciun cuvânt despre dispreţul ocupanţilor faţă de tradiţiile locale de drept, cultură şi administrare, sau despre încălcarea dreptului la autonomie pentru teritoriul nou anexat. Ar mai fi fost cumva de aşteptat ca în urma unor astfel de «concursuri-educative», absolvenţii şcolilor de limbă rusă să ajungă să cunoască vre-odată adevărul istoric despre Basarabia ori să gândească lucrurile altfel decât le-au gândit cei trecuţi prin maşinăria ideologică sovietică?

Ghidate de Congresul comunităţilor ruse, cu sprijinul Ambasadei ruse la Chişinău, procesul edicativ în şcolile de limbă rusă din R. Moldova, este axat pe aceleaşi stereotipuri sovietice, că Basarabia a fost şi este parte a Rusiei. Avem de a face cu un comportament sfidător şi ofensator. E important să reţinem că fenomenul nu este nou. Dar şi mai revoltător este faptul că instituţiile de stat ale R. Moldova se fac a nu observa acest fenomen. Şi atunci, ne întrebăm, de cine ascultă şcolile ruse din Moldova – de Ministerul Educaţiei sau de Congresul comunităţilor ruse? De ministrul M. Şleahtiţchi sau de V. Klimenko?

Maria Antoci, profesoară de istorie

Sursa: ZDG.MD

Efectele ocupaţiei de acum 200 de ani se simt astăzi din plin. Trăim realitatea existenţei a două state româneşti şi suntem departe de a ne înţelege pe deplin unii pe alţii şi de a ne depăşi prejudecăţile.
Ce s-a întâmplat acum 200 de ani? Cum a ajuns jumătate din Moldova sub ruşi? Care a fost jocul marilor puteri? De unde vine numele de Basarabia? Cum a administrat Imperiul Ţarist teritoriul? Care au fost consecinţele în ceea ce priveşte schimbarea raporturilor etnice, a mentalităţilor, a identităţii naţionale?

Sunt întrebări cărora revista „Historia” încearcă să le ofere răspunsuri cât mai cuprinzătoare. Şi, pentru a fi cât mai aproape de subiect, am apelat şi la istorici şi specialişti din Republica Moldova.
Cititorii noştri au privilegiul să intre acum în culisele negocierilor dintre marile puteri, negocieri care au dus la nefericitul Tratat de la Bucureşti. Vedem cum a jucat diplomaţia rusă, cum a reacţionat Franţa lui Napoleon, ce a vrut Imperiul Britanic. Fâşia dintre Prut şi Nistru a devenit din acel moment o piesă în Marele Joc al puterilor mondiale. Gurile Dunării şi balansul de forţe în Marea Neagră şi în Peninsula Balcanică au căpătat valoare geostrategică. Astăzi, vorbim despre conflictele îngheţate din bazinul Mării Negre, despre trupele ruseşti din Transnistria.

Este situaţia mult schimbată? Văzând ce s-a întâmplat atunci şi, mai ales, care au fost interesele din spatele deciziilor de acum 200 de ani, putem să ne închipuim ce se petrece astăzi în aproximativ aceleaşi cancelarii. Sferele de influenţă care au rupt Moldova în două în 1812 nu au dispărut între timp. Dar lumea are mult mai multe faţete. Marja de joc s-a mărit considerabil şi naţiunile mici se pot baza mult mai mult pe resursele proprii pentru a-şi urmări interesele. Moldova este o lecţie de istorie pe care nu numai românii au suferit-o. Alţii au dispărut cu totul de pe hartă. Au avut puterea să revină, pregătiţi pentru vremurile mai favorabile.

Istoria oferă şi ocazii bune. Important este să înţelegi ceea ce se întâmplă şi să ştii să foloseşti conjuncturile benefice. Chiar dacă se întâmplă fie şi numai o dată la două veacuri.

Sursa: Historia.ro

“Nici un om politic responsabil nu va fi împotriva unirii, dar trebuie să vedem ce este realizabil, în ce interval de timp. Aduceți-vă aminte că eu am lansat ideea celor două state românești în 1991, în ideea că vom putea urma modelul german și să unificăm cele două state» a declarat Adrian Năstase, prim-ministru între anii 2000-2004. El consideră că orice presiune și efort de a marca identitatea comună sunt extreme de utile în acest sens. Radu Vasile, prim-ministru între anii 1998-1999, vede ca și căi de acțiune strângerea legăturilor culturale, sportive și mai ales economice. În opinia lui Vasile, procesul va fi unul natural, pe care l-ar îmbrățișa cu toată dragostea. Fost primar al Bucureștiului și apoi prim-ministru în guvernul CDR, Victor Ciorbea spune că «nu trebuie să lăsăm să adoarmă fie și pentru o clipă această luptă permanentă pentru consolidarea ideii de unitate națională și acțiune efectivă pentru refacerea unității naționale a românilor de dincolo și de dincoace de Prut». Ciorbea consideră că România trebuie să fie parte direct a procesului de negociere privind Transnistria iar relațiile politice, sociale, economice, culturale cu «Basarabia noastră, a tuturor românilor» trebuie întărite.
Declarațiile vin în contextual împlinirii anul acesta a 200 de ani de la prima anexare a Basarabiei la Imperius Rus, pe 16 mai 1812. Cu această ocazie au avut loc manifestații de marcare a evenimentului pe ambele maluri ale Prutului, la Chișinău peste 7 000 de oameni cerând unirea cu România. Platforma Civică ACȚIUNEA 2012 are drept scop realizarea obiectivului generațiilor trecute, prezente și viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiași stat.

via ZDG.MD

Semnarea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti, la 16 mai 1812, a însemnat un moment de răscruce în istoria poporului român. La această dată, Moldova a fost ruptă în doua, teritoriul dintre Nistru şi Prut fiind anexat la Imperiul Ţarist pentru un secol. Abia în 1918 Basarabia va reveni pe făgaşul normalităţii, fiind până la cel de-Al Doilea Război Mondial parte a ceea ce este cu adevărat.

Astăzi, Republica Moldova se confruntă cu realitaţile unei lumi în continuă mişcare, iar reformele înfăptuite de noua clasă politică de la Chişinau au menirea de a o apropia de spaţiul european, caracterizat prin democraţie, stabilitate şi prosperitate. Drumul spre Europa însa nu înseamnă uitarea drumului parcurs pâna acum, fiindca doar aşa putem să înţelegem cum am ajuns aici.

…S-a scurs un an de la lansarea cunoscutei Declaraţii a Grupului de iniţiativă privind marcarea a 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti. Am urmărit cum s-au manifestat presa, intelectualitatea, clasa politică şi oamenii simpli vizavi de acest eveniment. Înţeleg, parcurgem o perioadă turbulentă când presa îşi caută o nouă identitate. Astăzi altceva primează în presă, bunul-simţ, patriotismul, corectitudinea nu fac audienţă şi nu ridică ratingul… „Cine va deveni miss Ţibirica”, de exemplu, este un subiect de presă mai important decât o conferinţă ştiinţifică internaţională dedicată unei date cruciale din istoria neamului. Ce a zis despre Unire cel mai iubit dintre găgăuzii de la Comrat e mai important decât ce a spus despre anul 1812 academicianul Dan Berindei de la Bucureşti. Asta e realitatea, faţa presei de azi: în timp ce luni se desfăşura la Academia de Ştiinţe din Chişinău Conferinţa internaţională „Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale”, cea mai mediatizată ştire în presă a fost cea despre „sondajul lui Dodon” despre istoria Moldovei.

Concluzia e una: astăzi de la presă nu prea ai ce cere. Pe frontul acesta a venit o nouă generaţie, care ştie puţină gramatică şi lucrează pentru rating şi audienţă. Jurnalismul clasic, de opinie, cel cu „implicaţii” şi… complicaţii a dispărut sau e pe cale de dispariţie, nu mai e la modă. „Nepărtinirea şi echidistanţa” jurnalismului de inspiraţie anglo-saxonă împing spre necarosabil jurnalismul angajat, pus în slujba idealurilor societăţii. În ultimii doi-trei ani, la Chişinău e pe cale să învingă un jurnalism flioşcăit, neangajat, fără idei şi principii. Am urmărit cum a prezentat această presă neangajată manifestarea de duminică consacrată împlinirii a 200 de ani de la anexarea în 1812 a Basarabiei, organizată de forţele proromâneşti de la Chişinău în frunte cu liderul PNL, Vitalia Pavlicenco. Toate „portalurile de ştiri”, fără excepţie, „echidistante” fiind, au pus pe picior de egalitate cele 5-6-7 mii de manifestanţi proromâni cu cei 15-20 de ţipălăi ruşi, deghizaţi în „patrioţi moldoveni”. (Doar un singur exemplu: reporterul de la www.inprofunzime.md a văzut în PMAN doar „drapele ale Romaniei” şi… „avioane de hartie” toate împreună formând… o „nebunie”. Citez: „Nebunie în Piata Marii Adunari Nationale unde astazi s-au adunat mii de participanti la Marsul Unirii. Manifestantii, printre care reprezentanti ai Partidului National Liberal, au fluturat drapele ale Romaniei in fata cladirii Guvernului. De cealalta parte, langa Arcul de Triumf, au manifestat cativa zici de simpatizanti ai partidului Patriotii Moldovei. Acestia au aruncat avioane de hartie in directia unionistilor si au scandat “Noi suntem acasa!”. Frumos spus, ca într-un denunţ al unui turnător: „manifestanţii, printre care reprezentanţi ai PNL, au fluturat drapele ale României în faţa clădirii Guvernului”. După o astfel de „ştire”, foarte „echidistantă şi nepărtinitoare”, nu poate urma decât un singur lucru – arestarea celor care „au fluturat drapelele României în faţa clădirii Guvernului R. Moldova”…)

Apropo, după „Marşul Unirii” de duminică nu cred că se va mai găsi cineva care să-i eticheteze pe participanţii la el drept „marginali şi extremişti”. Adevăraţii marginali şi extremişti erau cei de lângă Arcul de Triumf, cărora, chiar nu înţeleg de ce, Primăria le-a permis să… „manifesteze”.

…O scurtă digresiune, deloc lirică, la acest subiect. Luni, în cuvântul său de salut, directorul Institutului Cultural Român, dr. Petru Guran, referindu-se la locul şi semnificaţia anului 1812 în istoria românilor, a remarcat printre altele că „istoria nu are un scop” şi că noi azi „nu aniversăm, ci, eliberaţi de povara ideologiei, celebrăm libertatea de a vorbi deschis, liber pe această temă”. E adevărat, „istoria în sine nu poate avea un scop”: scopuri au cei care fac istoria, dar şi cei care scriu istoria. Până mai ieri, istoria s-a făcut cu ghioaga, arcul, puşca, cu tancul şi cu bomba atomică. Astăzi, istoria se face cu pixul, ba nici cu pixul, ci direct cu calculatorul. De aceea, mâine-poimâine statele nu vor mai aproba bugete pentru înarmare şi apărare, ci pentru întreţinerea presei, îndeosebi a celei „operative” care nu cere multă gramatică, deontologie, principii şi patriotism. Am încheiat digresiunea deloc lirică…

Acum o concluzie de ordin mai general. Felul cum s-au pregătit şi cum au marcat românii una din datele cele mai tragice din istoria lor explică totul despre ei şi despre ambiţiile lor de viitor. Cu excepţia comunităţii ştiinţifice a istoricilor şi a unor forţe politice, necontrolate de ruşi (mă refer la cele „moderate” de Vitalia Pavlicenco), dar considerate „marginale” de către „pragmaticii” noştri de fabricaţie recentă, intelectualitatea şi clasa politică de pe ambele maluri ale Prutului au dat dovadă de oportunism, laşitate şi chiar ticăloşenie. Îmi fortific această afirmaţie şi prin protestul unor organizaţii civice care intenţionează să ceară demisia conducerii postului public de televiziune TVR de la Bucureşti pentru faptul că „a ignorat Marşul Unirii de la Chişinău, la care au participat peste 7000 de persoane”. Potrivit acestor organizaţii, „evenimentul din R. Moldova, în care se cere reunirea celor două state româneşti, a fost tratat de redacţia de ştiri de parcă la conducerea TVR ar fi o întreagă agentură rusească”…

Dar de ce să ne ducem tocmai la Bucureşti? Noi avem „tevereul” nostru: mimând pluralismul politic şi echidistanţa (nepărtinirea), televiziunea noastră publică a oferit cu generozitate tribuna unor „istorici” gen Tabără şi Durakov, de parcă opinia publică nu ar cunoaşte poziţia lor! De parcă nu aceşti durakovi au dominat televiziunea publică în perioada regimului comunist…

…S-a dus şi această zi de 16 mai… Şi după 200 de ani de ocupaţie rusească în Chişinău au mai rămas români care nu au uitat că acest pământ e românesc şi le-au amintit şi ruşilor acest lucru. Oficialităţile nu s-au solidarizat cu ei pentru a nu-i supăra pe ruşi cu care se află în relaţii de „parteneriat strategic”. Dacă laşitatea naţională şi ticăloşenia politică vor fi şi în continuare cartea noastră de vizită, la alt trist jubileu, peste o sută de ani, s-ar putea ca în R. Moldova să nu mai rămână nici un român, ea fiind populată numai de dodonei bolfoşei şi rumenei…

Iată de ce, dacă „istoria nu are un scop”, trebuie ca noi, făuritorii de istorie, să avem un scop.

Constantin Tănase, TIMPUL

16 mai 2012

Minciuna nr. 1) “Conţine oare anul 1812 elementul-cheie al anexării – VIOLENŢA ? Aşa ceva nici pe departe nu a existat…”

Minciuna nr. 2) Moldova de est a fost încorporată în Imperiul Rus pentru că aceasta a fost, chipurile, „dorinţa de secole” a locuitorilor săi.

Minciuna nr. 3) În 1812 Rusia nu a divizat Moldova.

Minciuna nr. 4) Rusia a salvat „poporul moldovenesc”care era ameninţat cu dispariţia de către jugul otoman.
1) În 1812 Moldova de est a fost anexată de Rusia în urma aplicăriiVIOLENŢEI. Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost de 10 ori mai costisitor decât războiul cu Napoleon.

2) „Dorinţa de secole” de unire cu Rusia era exprimată de unele feţe bisericeşti din Moldova care erau, în fapt, agenţi ai moscalilor.

3) În 1812 Rusia a pus frontierea pe râul Prut şi prin această acţiune a izolat românii de aici de restul românimii.

4) „Jugul otoman” nu ameninţa existenţa românimii din Moldova, din contra: după 1812, în Modova de la vest de Prut rămasă sub suzeranitate otomană, se atestă o intensă dezvoltare culturală.

Întrebare: N. Babilunga este o victimă a propagandei imperiale ruse ?

Sursa: http://blog.nistru-prut.info/?p=4576

Despre toate durerile şi suferinţele, de care a avut parte Basarabia pe parcursul celor 200 de ani de ocupaţie rusească, duminică, 12 mai, s-a vorbit în cadrul unei întruniri organizate în faţa Casei de Cultură din s. Cotiujenii Mari (în imagine).

Perioada de la 1812 încoace a reprezentat o etapă foarte dureroasă în istoria românilor basarabeni. Domnitorii Moldovei de la Dimitrie Cantemir încoace, socoteau Rusia un sprijin în lupta de a scăpa de Imperiul Otoman şi a deveni cu adevărat liberi şi stăpâni în ţara lor, dar au greşit amarnic. În urma tratatului de pace de la Bucureşti din 1813 asuprirea turcească s-a schimbat în Basarabia cu un jug şi mai greu, cel rusesc. Rusia ţaristă a impus populaţiei din Basarabia orânduirea sa şi nişte biruri de 3-5 ori mai mari ca cele turceşti, a înlocuit în învăţământ, biserică, relaţiile oficiale limba şi cultura băştinaşilor cu limba rusă, din care cauză basarabenii practic nu aveau acces la carte, cultură, ştiinţă. Generalul rus Longhinov, scria că ” Basarabia este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi şi arşi de vii”.

Aceeaşi politică de deznaţionalizare, oprimare a basarabenilor a continuat-o, după 1940, Uniunea Sovietică, care a ocupat Basarabia. După războiul germano-sovietic, Basarabia s-a pomenit fără ieşirea la Dunăre şi judeţele Hotin, Cetatea Albă, Ismail, care au fost trecute nelegitim la Ukraina. Chiar şi acum, după 21 de ani de independenţă, noi, de facto, mai rămânem o provincie controlată de Moscova.

Duminică, Marin Lozovan şi Cătălina Ştefârţă, elevi în clasa a XII-a la liceul teoretic din localitate, au venit cu ample relatări privind perioada de ocupaţie rusească, au vorbit în mod convingător despre marea tragedie a Basarabiei.

Elevele clasei a VIII-a Ma-riana Rusu şi Elena Solomon au recitat cunoscuta “Doină” de Mihai Eminescu, poezia “Basarabenilor” de Alexei Mateevici şi “Rugăciunea către Duhul Sfânt al Adevărului pentru reîntregirea Ţării” de Vasile Ciubuc. Ansamblul “Ţărăncuţa” de la Casa de Cultură, condus de Raisa Leporda şi acompaniat de Vladimir Urschi au prezentat cântecele “Bucovină, plai frumos”, “Doina”, “Basarabia”, “La moarte la Ştefan Vodă”. Cântecele patriotice, dar şi cele interpretate de solistele Olga Urschi, Valentina Colin, Valentina Jovmir, Mariana Roga şi Ala Pavalencu au trezit emoţii deosebite publicului.

Ion Ghilaşcu, Cotiujenii Mari, Şoldăneşti

Sursa: cuvintul.md

Îmi permiteţi să mă opresc doar la trei dintre ele.
Primul. Îmi place să constat, fără falsă modestie, că ideea acestei Conferinţe a fost lansată public în redacţia Cotidianului naţional TIMPUL, acum un an, când s-a constituit Grupul de iniţiativă care a elaborat cunoscuta Declaraţie privind marcarea a 200 de ani de la anexarea Moldovei din stânga Prutului la Imperiul Rus. Trebuie să se ştie însă că ideea conferinţei a apărut cu mult mai înainte în cadrul unor discuţii cu domnul preşedinte al Academiei, Gheorghe Duca.

Al doilea. În acest an de după constituirea Grupului de iniţiativă am avut plăcerea de a re-descoperi o echipă de istorici profesionişti, foarte talentaţi şi patrioţi. Graţie lor, în presă, în primul rând în Cotidianul TIMPUL, au apărut atâtea materiale interesante privind adevărul despre anul 1812 câte n-au apărut timp de 200 de ani.

Al treilea. Vreau să se ştie că ideea organizării acestei Conferinţe nu a fost aplaudată prin toate înaltele palate. Faptul că astăzi Conferinţa are loc a solicitat multe eforturi, inclusiv financiare. Este meritul Academiei de la Chişinău, personal al domnului Gheorghe Duca, preşedintele ei, care a reuşit să se ridice deasupra conjuncturii politice de moment şi să se plaseze pe platforma slujirii interesului ştiinţific care, în cazul dat, coincide cu interesul nostru naţional.

Doresc ca ideile acestei Conferinţe să ajungă la urechile Europei, dar şi ale tuturor românilor, indiferent în frontierele cărui stat locuiesc ei astăzi.

TIMPUL, Constantin Tănase

15 mai 2012

În ultimul timp, tot mai des simt necesitatea să revin la unele texte ale mele de acum câţiva ani, pentru a le dovedi unora că „atunci am avut dreptate”. În această ordine de idei, vreau să revin la un editorial al meu din 29 martie 2010, intitulat „Basarabia 1812 – R. Moldova 2012”. (Vă rog să reţineţi, e vorba de 29 martie 2010.)

Vorbeam în acest articol despre lipsa unui proiect politic de viitor pentru R. Moldova, acceptat de toţi cetăţenii acestui stat, insistând totodată că „un proiect politic de viitor pentru R. Moldova nu poate exista, dacă din „ecuaţie” este scos „factorul românesc”. Aminteam cu această ocazie despre fostul preşedinte al Azerbaidjanului, Gheidar Aliev, care a spus despre Turcia şi Azerbaidjan: „Suntem două state, dar o singură naţiune!”. Exact acelaşi lucru, referitor la R. Moldova şi România, l-a declarat în faţa lui Voronin preşedintele României, Traian Băsescu: „Suntem două ţări, dar un singur popor”. De ce un Aliev, liderul naţional al Azerbaidjanului, fost „pilon” al KGB-ului din timpul lui Brejnev, a avut curajul şi înţelepciunea să recunoască un adevăr, iar „liderii noştri naţionali” mereu s-au bâlbâit în problema identităţii noastre etnice – fie că au spălat-o în două ape, fie au negat-o… Ce să mai cerem de la „turmă”, dacă „păstorii” ei sunt aşa cum sunt?” .

Săptămâna trecută, deputaţii Alianţei („pentru integrare europeană”!) au respins propunerea de a marca 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti prin declararea zilei de 16 mai drept zi de doliu. Scriitorul şi politicianul liberal Ion Hadârcă a calificat acest gest al Parlamentului ca fiind o manifestare de „laşitate politică”. Iată ce scriam atunci (29 martie 2010) în legătură cu acest posibil deznodământ: „În mai 2012, se vor împlini 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul rus. Până în mai 2012 au mai rămas doar doi ani. Cum se va… „sărbători” la Chişinău această neagră aniversare? Dar la Bucureşti? Dar la Iaşi? Cu capul în nisip, ca struţul? (…) Ştim, când e vorba de lansarea unui mesaj românesc, politicienii noştri au pregătit un argument „salvator”, care, în realitate, e o expresie a oportunismului şi laşităţii politice: chipurile, nu mergem în alegeri cu mesaje româneşti fiindcă electoratul nu-i pregătit şi vom pierde voturi…”.

Laşitatea politică a elitelor noastre conducătoare devine şi mai accentuată când e vorba de un mesaj care ar putea… incomoda Rusia. Prin asta se explică şi stările de spirit proruseşti foarte active, dar şi miturile şi prejudecăţile antiromâneşti din societatea moldoveană. Sunt foarte multe lucruri (urâte de tot) care vor trebui spuse pe această temă. Sunt convins că lucrurile ar fi luat o altă întorsătură şi 16 mai 2012 ar fi fost marcat altfel, dacă acest crucial eveniment istoric ar fi figurat pe agenda… morală a intelectualităţii noastre. Din păcate, şi la acest capitol pretinsa noastră intelectualitate naţională (chiar proromânească), cu excepţiile care confirmă regula, nu s-a „autosesizat” nici în ceasul al doisprezecelea, motivând aceasta prin faptul că, deşi „aspectul istoric e important…”, „viaţa e în prezent, celelalte au fost istorie”, iar „anul 1812 a fost depăşit prin actele de la 1918 şi 1940…”. Să nu ne facem iluzii: anume astfel sunt înţeleşi ultimii 200 de ani de istorie de către elitele noastre. În condiţiile unei asemenea mentalităţi, e greu de crezut că ruşii îşi vor retrage într-un viitor apropiat trupele militare din stânga Nistrului şi, odată cu ele, şi „coloana a cincea” din dreapta Nistrului, care nu e mai mică şi mai lipsită de importanţă decât Armata a 14-a.

… După 200 de ani de la raptul din 1812, Moldova (dintre Prut şi Nistru) nu şi-a găsit liniştea şi identitatea. Mereu divizată, mereu pe baricade, mereu sfâşiată identitar, Basarabia are în faţă trei proiecte politice: cel actual, moldovenesc „statalist”, unul românesc (nu neapărat unionist) şi unul rusesc (euroasiatic). De la declararea Independenţei, bătălia se dă pentru unul dintre aceste trei proiecte. Cel actual, „statalist”, fiind în esenţa sa unul prorusesc şi antiromânesc, scârţâie rău. Astăzi pentru proiectul statalist se pronunţă doar clasa politică, oamenii simpli l-au abandonat şi se bat pentru unul din cele două – (pro)românesc sau (pro)rusesc. Dintre cele două însă doar unul corespunde intereselor naţionale vitale de perspectivă ale moldovenilor – proiectul proromânesc. În calea realizării lui stau însă nu numai şi nu atât ruşii, cât laşitatea politicienilor noştri, frica lor faţă de ruşi, dar şi marele interes personal: „proiectul moldovenesc statalist” a devenit o vacă de muls doar pentru ei. Ei nu vor arbora drapelele în bernă pe 16 mai 2012 ca nu cumva să înţarce bălaia…

TIMPUL, 14 mai 2012

Un antiprotest a fost organizat de către Mişcarea „Patrioţii Moldovei”. Adunaţi lângă Arcul de Triumf, cu drapele bicolore în mâini, „patrioţii” au scandat întruna celor din Piaţă: „Peste Prut!”. De astă dată, altercaţiile au fost evitate, cordoanele de poliţişti înconjurând manifestanţii şi antiprotestatarii.

Din Piaţa Marii Adunări Naţionale, coloana a pornit într-un marş de comemorare spre Ambasada Rusiei, unde şi-a scandat lozincile, lansând spre cer mai multe baloane vopsite în negru. Poliţia a înconjurat ambasada, ca să nu se producă provocări.

Printre manifestanţi am întâlnit-o şi pe Tatiana Miron, care a venit tocmai din Italia, ca, alături de mama ei, Valentina Miron, să protesteze împotriva celor 200 de ani de ocupaţie rusească. Tot aici am dat de pensionarul Procopie Raicev, care ne-a spus că este un român de origine bulgară. „Am 82 de ani, dar nu mă grăbesc să mor, până nu-mi văd visul împlinit – Unirea cu Patria-Mamă”, ne-a declarat el.
Marşul de comemorare s-a deplasat spre Ambasada Turciei, iar de acolo – la Teatrul de Vară, unde a avut loc un spectacol extraordinar, susţinut de mari maeştri ai muzicii româneşti.

Evenimentul a fost organizat de către Forul Democrat al Românilor din Moldova, Partidul Naţional Liberal, organizaţiile „Basarabia – pământ românesc”, „Acţiunea 2012”, Mişcarea civică „Anul 1812” şi alte asociaţii obşteşti.

Vox populi

„Nu mă întrebaţi, că nu ştiu…”
Ieri, când în Piaţa Marii Adunări Naţionale avea loc comemorarea raptului Basarabiei de la 1812, am întrebat câţiva trecători pe străzile Chişinăului ce eveniment istoric s-a întâmplat în ziua de 16 mai.

Tatiana Diaciuc
Vai, nu ştiu…

Natalia Guţu
Degrabă, pe 16 mai, se vor împlini 200 de ani de la anexarea în 1812 a Basarabiei de către Imperiul Rus. Turcia a permis atunci Rusiei să sfâşie Principatul Moldovei în două.

Artur Brăilă, student
O-o-o! Mai bine întreabă-mă altceva. De unde să ştiu eu toate câte s-au întâmplat în istoria noastră?

Victor Bodrug, student
O fi ceva legat de tragediile prin care a trecut Basarabia…

Oleg Daşevski
Atât 16 mai 1812, cât şi 28 iunie 1940 sunt două date tragice în istoria noastră. Atunci, ruşii ne-au rupt cu tot cu pământuri din trupul Patriei. Să nu uităm aceste lucruri şi să facem aşa ca dreptatea să triumfe.

Alexandru Rusu, student
Dacă mă întrebaţi în română, o fi ceva legat de Marea Unire, dar nu ştiu.

Vox realizat de Vera Lozovanu-Guţu,
stagiară la TIMPUL