Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

17 martie 2012
Un articol de

Interpretarea “Tratatului de la Luțk dintre Petru I și Dimitrie Cantemir

Documentele istorice ne arată că aşa-numitul “tratat de la Luţk” n-a fost iscălit de către D.Cantemir, n-a fost aprobat de către “poporul moldovenesc”, n-a fost susţinut de “toţi” boierii moldoveni. Şi, în general, noi considerăm că n-a fost iscălit acest “tratat” în conformitate cu dreptul internaţional. Contele Gavriil Ivanovici Golovkin a scris un document, care n-a fost dus până la sfârşitul lui logic şi nu putem să-l numim “tratat”.
Noţiunea de “tratat” înseamnă “o înţelegere cu valoare de act juridic, încheiată între două sau mai multe state, prin care se creează, se modifică sau se anulează drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele” (DEX, p. 1022). Dar aşa înţelegere în 1711 n-a fost iscălită, n-a primit statutul de act juridic, n-a fost aprobată şi ratificată.

Nici un document moldo-rus n-a fost dus până la sfârşit. Dar ce a fost? Ion Neculce scrie că Dimitrie Cantemir l-a trimis pe visternicul Ştefan Luca la Iavorovo, lângă Luţk, ca să ducă tratative cu Petru I, ca acesta să-l ajute pe D. Cantemir în lupta contra turcilor.

Alţi istorici afirmă că D. Cantemir “l-a trimis la Petru pe boierul Ştefan Lupu, care a iscălit în numele său la 13 aprilie 1711 în oraşul Luţk un “tratat de alianţă cu Rusia” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332-336).

După părerea istoricului N.A.Mohov, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin. Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”. La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipseşte semnătura lui Petru I.

Lipseşte, în general, familia şi semnătura lui Dimitrie Cantemir. Acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional. După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre care nu erau în folosul Moldovei.

Acest document prevedea trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească. Diplomatul rus Valentin Râbiţki afirmă precum că Ţara Moldovei trebuia să fie “suverană şi independentă” (N.M., 2011, 16 martie, p. 2), ceea ce este o minciună sfruntată.

“Supuşenie” înseamnă ascultare, supunere, slugărnicie, subjugare, cucerire, dependenţă de Imperiul Rus. Moldovenii trebuie să fie “sub autoritatea” cuceritorilor, sub “stăpânirea” Rusiei ţariste. Proiectul lui Golovkin prevedea ca D.Cantemir să se declare “supus”, “ascultător” de ţarul Rusiei şi să participe cu oastea sa în luptă contra Turciei.

La începutul lunii martie 1711, Petru I, fiind cam beat, a decis să se bată cu sultanul şi să cucerească Ţările Române. El a considerat că va folosi 30.000 de ostaşi ai lui Constantin Brâncoveanu, 20.000 de sârbi. El spunea că polonezii “ne vor da 30.000 de ostaşi”.

Şi din Moldova planifica să primească 10.000, având personal numai 20.000 de moscali. “Şi ne ajunge atâta oaste”, a spus Petru I. Dar n-a fost să fie aşa. Turcii au adus în Moldova 150.000 de eniceri, 250.000 de “călărime” şi “40.000 de sindighiştri (tătari sau ghiauri, care erau gata să lupte de partea turcilor). Deci, Petru I n-avea o armată puternică.

El dorea să cucerească Ţările Române cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, a sârbilor şi polonezilor.
Acest document prevedea că Petru I avea dreptul să-l păstreze ca domn pe D.Cantemir şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească (p. 141). Dar dacă cineva ar fi dorit să fie suveran şi independent de Rusia, apoi el putea fi mazilit, arestat, decapitat tot aşa de repede precum o făcea Sultanul.

Vornicul Iordache Ruset, hatmanul Dumitraşcu Racoviţă, banul Savin Zmuncilă s-au împotrivit. “Nu este bine să fie domnitor veşnic”, spuneau ei. În opinia lor, domnitorul trebuia să se schimbe “cum va pofti ţara” (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1980, p. 201).

Această poziţie se lămureşte prin faptul că proiectul lui Golovkin prevedea ca “toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnitorului” (p. 141).

Acesta îşi răsfrângea puterea asupra tuturor boierilor. Domnitorul se declara stăpânitorul tuturor oraşelor moldoveneşti, incasa toate impozitele, veniturile statului. Boierii şi toată populaţia erau obligaţi să se supună poruncilor domnitorului. “Toată legea şi judecata aparţineau domnitorului”. Însă ţarul rămânea stăpân al Moldovei.

El putea să judece pe cineva dacă avea “un hrisov de la domnitor”. Petru I recunoştea că pământurile Ţării Moldovei “sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei, după delimitările făcute cu acele ţări” (p. 142). Această “recunoaştere”, făcută de Petru I, se explică prin faptul că Moldova trebuia să fie parte componentă a Rusiei ţariste.

Petru I, prin această recunoaştere, dorea ca Ţara Moldovei să fie a Imperiului Rus. Însă această frontieră n-a fost recunoscută de Rusia în 1812, nici în 1940, nici în 1944.

Din câte cunoaştem, războiul ruso-turc din 1711 a fost pierdut de Petru I, iar Dimitrie Cantemir şi încă 400 de boieri s-au refugiat în Rusia. Constantin Giurescu subliniază că turcii pusese mari “speranţe” în Cantemir, dar el “a trecut la ruşi”.

A. Xenopol scrie despre “trădarea lui Cantemir” (A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1882, p. 7). Însă noi considerăm că domnitorul Moldovei n-a fost “trădătorul”. El a încercat să lupte cu turcii hapsâni şi sângeroşi, dar n-a avut un aliat bun şi serios. Rusia ţaristă promova aceeaşi politică expansionistă şi de jefuire a popoarelor mici ca şi Imperiul Otoman.

În acele condiţii, D. Cantemir a devenit o jertfă a acestor două mari imperii, care întruchipau zodia răului absolut. D. Cantemir a greşit când a făcut această alianţă cu Rusia. Are dreptate academicianul Demir Dragnev când scrie că “popoarele balcanice nu cunoşteau încă îndeaproape politica ţarismului” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332).

Rusia ţaristă întotdeauna a urmărit scopuri imperiale. Sub pretextul “eliberării popoarelor de aceeaşi credinţă”, Petru I a încercat să-şi întărească poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii, de a exploata alte popoare mai mici, precum era şi poporul român.

Se ştie că în iunie 1711, D.Cantemir s-a adresat cu un apel către populaţia ţării să-i susţină pe ruşi “ca pe nişte fraţi de arme, din toată inima, din tot sufletul, cu tot avântul nostru să ne ridicăm împotriva silniciei, tiraniei şi năvălirii turcilor” (p. 334).

Însă populaţia nu s-a ridicat. Toţi orheienii, sorocenii, lăpuşnenii au venit cu Petru I până la Prut. Dar mai departe nu s-au dus, nu l-au susţinut. În 15 zile, D.Cantemir a reuşit să mobilizeze o armată numai de 6-7 mii de oameni.

Ei ştiau ce-i aşteaptă, dacă Petru I va pierde acest război. Lupta de la Stălineşti (1711) a arătat că Petru I se ocupa mai mult cu beţia decât cu organizarea luptei cu turcii.

Cel mai deştept om de stat a fost Constantin Brâncoveanu care, având o armată de 30.000 de ostaşi, a aşteptat câteva zile să se vadă cum se va desfăşura lupta lui Petru I cu turcii. După retragerea ruşinoasă şi dezonorată a lui Petru I şi D. Cantemir din Moldova, sultanul planifica să transforme Ţara Moldovei într-un “paşalâc” (gubernie turcească condusă de un paşa).

Populaţia, cum pe drept cuvânt scrie D. Dragnev “a avut de îndurat greutăţi insuportabile”. (p. 333). După 10 iulie 1711 Moldova a fost jefuită, înjosită, chinuită, s-a ales cu satele arse şi casele pustiite. Numai în ţinutul Hotin au fost arse 73 din 93 de sate. (N.A.Mohov, Drujba kovalasi vekami, Chişinău, 1980, p.188).

Acestea au fost consecinţele “prieteniei moldo-ruse” de la începutul secolului XVIII. Constatăm astfel că diplomatul rus Valentin Râbiţki şi slugoii săi de la “Nezavisimaia Moldova” nu cunosc documentele istorice, falsifică istoria românilor. Ei şi-au atribuit misiunea ruşinoasă de a propaga ideile antiştiinţifice ale “moldovenismului primitiv”, să îndreptăţească politica imperialistă, promovată de satrapii ţarismului rus.

Procesul mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni este ireversibil. Istoria îi îndreptăţeşte pe toţi acei mari patrioţi care luptă pentru unitatea de secole a întregului neam românesc.

Autor: Anton MORARU, doctor habilitat în istorie,

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
1739: Ocupaţia rusă a Moldovei. Războiul ruso-turc (1735–1739)

În urma războiul ruso-austro-turc de la 1735-1739, la care participaseră şi trupe din cele două Ţări Româneşti aflate sub tutelă...

Închide