Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

23 martie 2012
Un articol de

Ion Varta: Tentative de justificare a anexării Basarabiei la Imperiul Rus în 1812 şi consecinţele acestui act nefast

După cum bine se cunoaşte, negocierile de pace de la Bucureşti, la etapa finală a războiului ruso-turc, declanşat în 1806, s-au încheiat cu semnarea tratatului de la 16/28 mai 1812, Rusia obţinând graniţa pe Prut, Dunăre şi braţul Chilia, până la vărsarea în mare.  Autorităţile otomane nu puteau decide dezmembrarea teritorială a Principatului Moldovei în favoarea Imperiului Rus fără acordul prealabil al domnului moldovean şi al boierilor ţării, aşa cum prevedeau vechile capitulaţii, semnate de domnii români şi sultanii otomani. Este adevărat că la Iaşi, ca şi la Bucureşti, pe durata ocupaţiei ruseşti a Principatelor Române, domnii fuseseră alungaţi de autorităţile militare ruse de ocupaţie şi cele două ţări române erau guvernate de persoane numite de împăratul rus. Poarta Otomană, conform prerogativelor de putere suzerană a Principatelor Române, avea obligaţiunea să garanteze integritatea teritorială a acestora. Prin acordul dat la această nouă amputare teritorială a Moldovei, după cea de la 1775, când Bucovina fusese cedată Austriei, îşi încălcase, din nou, angajamentele faţă de Principatele Române, provocând poporului român grave prejudicii, ale căror urmări se mai resimt până în prezent.

Istoricul rus recurge la mai multe falsuri

Din vastul plan de expansiune a Imperiului Rus în sud-estul Europei, care prevedea anexarea celor două Principate Române, Moldova şi Ţara Românească, s-a realizat doar o parte. Pentru diplomaţia rusă justificarea acestui rapt teritorial constituia o dificultate greu de surmontat. Pentru prima oară în istoria politicilor de cuceriri teritoriale pe direcţia sud-vestică fusese încorporată o regiune cu o populaţie nerusă. „Teoria” despre mesianismul rusesc – care ar fi avut ca intenţie „nobilă şi dezinteresată” „eliberarea populaţiei ortodoxe de sub jugul odios otoman” – era vulnerabilă în cazul românilor basarabeni, întrucât acestora nu le-a fost redată libertatea, promisă altă dată, ei pomenindu-se sub o altă dominaţie politică, exercitată de o putere ortodoxă. Istoricii de la curtea împăratului rus, punându-şi în valoare imaginaţiile debordante, au căutat să identifice argumente, cât de cât plauzibile, pentru justificarea acestui rapt ordinar teritorial, din rândul atâtora, câte le-a realizat politica imperială rusă, de-a lungul celor câteva secole de cuceriri teritoriale, realizate prin intermediul numeroaselor războaie, purtate, practic, cu toţi vecinii. Din multitudinea de „teorii”, inventate de scribii aflaţi în serviciul politicii imperiale de anexări de teritorii străine, cel mai „exotic” sună cea pe care a susţinut-o istoricul P. Batiuşkov, pe care o vom reproduce în cele ce urmează: „…Moldova de la Est de Prut, teritoriu care altă dată a fost unul rusesc, ulterior, încorporat de către Valahia şi Moldova şi cucerită de la acestea de către turci, în cele din urmă, a revenit iarăşi Rusiei şi, chiar dacă a conservat puţină populaţie rusească, dar, în schimb, în timpul numeroaselor războaie pentru aceste teritorii, ele au fost, la modul direct, stropite cu sângele celor mai buni fii ai Rusiei şi, în felul acesta, acestea sunt pregătite pentru încetăţenirea rusească şi pentru instruirea rusească”. Istoricul rus recurge la mai multe falsuri pentru a justifica dezmembrarea teritoriului Principatului Moldovei – şi cel cu referire la caracterul rusesc al teritoriului de la est de Prut, care, cică, ar fi aparţinut cândva statului rus, şi cel despre conservarea „puţinei populaţii ruseşti” în această parte a statului moldovenesc. În realitate, ruşii nu sunt atestaţi aici nici chiar de către recensământul din anul 1817, adică după cinci ani de la anexare. Cel mai şocant argument, invocat de Batiuşkov, este cel cu referire la sângele vărsat de soldaţii ruşi pe aceste meleaguri, care, în viziunea lui, constituia un argument inatacabil în favoarea încorporării abuzive a acestor teritorii româneşti în componenţa Imperiului Rus. Remarcăm că, prin intermediul acestui arsenal de argumente false, este justificată nu doar acţiunea propriu-zisă de anexare a unui teritoriu străin, dar avea loc şi legitimarea unei politici de deznaţionalizare şi asimilare a populaţiei majoritare româneşti.

Consecinţele dezmembrării teritoriale de la 1812

Pentru Principatul Moldovei amputarea ţinuturilor sale de la est de Prut a constituit o mare pierdere. S-a diminuat în mod esenţial potenţialul său economic, întrucât aceste teritorii alcătuiau grânarul ţării. Nici Basarabia n-a prosperat sub aspect economic pe durata celor 106 ani de ocupaţie imperială rusă, ea rămânând una din cele mai sărace regiuni (gubernii) din imperiu, cu o infrastructură economică inferioară faţă de toate guberniile limitrofe. Cea mai gravă consecinţă a actului de la 1812 a constituit-o, însă, înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de restul neamului românesc, cu toate consecinţele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări constante de subdezvoltare a populaţiei majoritare, ca urmare a lipsei desăvârşite a instruirii în limba maternă.

Cronicarul Manolache Drăghici (1801-1887), în lucrarea sa Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Până în zilele noastre (Iaşi, 1857), redă destul de sugestiv momentul dramatic al răşluirii vechiului teritoriu românesc: „Ceasurile acelea – scrie el – au fost de plângeri, un timp neuitat pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi revenind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luare de ziuă bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună până în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna”.

Conform mărturiilor lui Ioanis Capodistria, ministrul rus al Afacerilor Externe (1816-1822), de origine greacă, mărturisiri depistate în Arhiva de Stat a regiunii Odesa, scopul politic al autorităţilor ţariste în Basarabia era „de a face din această ţară un azil pentru persoanele şi transfugii compromişi în raport cu turcii şi în favoarea cărora tratatul de pace de la Bucureşti nu conţinea nici o prevedere protectoare”. Este adevărat că Basarabia a fost nu numai „un azil” pentru zecile de mii de persoane din teritoriile de la sud de Dunăre, ademenite cu promisiuni tentante de autorităţile militare, dar şi pentru alte sute de mii de ţărani iobagi, transfugi de pe latifundiile moşierilor ruşi, ţăranilor de stat, strămutaţi, în mod organizat, de către autorităţile ruse şi înzestraţi, în mod copios, cu întinse terenuri arabile din contul populaţiei majoritare româneşti. Din fluxul imens de colonişti străini, stabiliţi în teritoriul dintre Nistru şi Prut, în special în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au mai făcut parte etnici ucraineni, germani, evrei etc.

Basarabiei i se mai rezerva, totodată, rolul de bază strategico-militară pentru viitoarea expansiune a Imperiului Rus în Balcani, de furnizor de cereale şi alte materii prime pentru armata rusă în viitoarele campanii militare.

În felul acesta, populaţia Basarabiei a avut de suportat – ca, de altfel, şi cea din principate – toate consecinţele de pe urma altor războaie purtate de ruşi contra turcilor, servind, totodată, şi ca bulevard de trecere, dar şi ca regiune de dislocare, unde staţionau contingente importante ale acestei armate.

Ion Varta pentru Cotidianul Național TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
George Damian: Care era Basarabia de la 1812?

Această formulare însăşi merită mai multă atenţie. Prin susţinerea faptului că Rusia a „eliberat” anumite teritorii se creează impresia că...

Închide