Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

10 aprilie 2012
Un articol de

Războiul care ne-a înghiţit: 1806-1812

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi obiecte ale disputelor diplomatice care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru). 

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.

În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; în 1806-1812 cu Imperiul Otoman; în 1806-1813 cu Iranul; în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.

Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon. Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie. Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare. În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 – 65 mln., în 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.

Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”. De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.

Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă. Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu). Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei. În realitate, sumele au fost mult mai mari. Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi. Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare. În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total. Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.

Destinul celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, care a însemnat dezastru pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:

 I perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807). În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.

● A II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.

● A III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812. Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).
Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

Moldova nu era subiectul, ci obiectul politicii europene

Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale. Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane. „Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M. Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au… jertfit în atâtea rânduri”.

Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe ajutorul din afară. Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar,  cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 

Sursa: Cotidianul Național TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Etichetele articolului: , ,
Comentarii utilizatori
dan

Concluzia e una, Romania ca stat si națiune incă nu e constituită, susțin cu tărie acest lucru și atunci răspunderea o ducem fiecare dintre noi să constituim si sa credem in acest ideal al unității, al culturii si a limbii să invățăm ce e demnitatea, integritatea să facem un învătămant performant să să educăm cat mai multă lumea.

interesant articol.
Se pare ca asta e soarta micilor popoare prinse intre mari imperii

Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
INTERVIU cu Dan Dungaciu despre “Anul 1812”

Dan Dungaciu, colaborator al ziarului TIMPUL, este profesor universitar la Universitatea Bucureşti, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii...

Închide