Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

9 ianuarie 2012
Un articol de

RĂZBOIUL RUSO-OTOMAN (1710-1711). CAMPANIA DE LA PRUT

Acţiunea militară a ţarului Petru I din anul 1711 a constituit obiectul multor lucrări, aparţinând atât autorilor contemporani cu evenimentele relatate, cât şi istoricilor din secolele următoare.

Autor: BOGDAN MIHAIL

Cronicile muntene şi moldovene descriu campania de la Prut într-un mod contradictoriu, în funcţie de optica fiecărui autor. Astfel, cronicarii moldoveni prezintă, în general, într-o manieră favorabilă acţiunea ţarului, cu excepţia lui Nicolae Costin, care manifestă mai multă moderaţie. Cronicile muntene însă, prezintă anumite rezerve cu privire la modul în care a fost organizată acţiunea, scoţând în evidenţă carenţele acesteia şi motivele eşecului ţarului Petru1.
Principalul izvor al campaniei ţarului Petru din Moldova îl constituie “Letopiseţul” lui Ion Neculce. Acesta pune eşecul militar al ruşilor pe seama atitudinii rezervate a domnitorului Constantin Brâncoveanu2. Pe de altă parte, cronicarul Radu Greceanu, susţinător al domnitorului muntean, scoate în evidenţă greşelile de ordin tactic şi strategic ale lui Petru şi ale generalilor săi3.
Însă, atât cronicile muntene (Anonimul brâncovenesc), cât şi cele moldovene (Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir), scot în evidenţă, într-un mod pozitiv, iniţiativa ţarului de a lupta împotriva Imperiului otoman şi personalitatea puternică a ţarului Petru cel Mare4.
Este neîndoielnic faptul că promisiunea lansată de ţar, privind eliberarea Moldovei de sub dominaţia otomană, a generat entuziasm în rândul boierimii moldovene. Trebuie precizat că, la acea vreme, nu existau motive care să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunii făcute de Petru5. Exista însă şi o grupare boierească din Moldova, aceea condusă de vornicul Iordache Ruset, care manifesta mai multă prudenţă. Această grupare ar fi preferat să aştepte, pentru a vedea de partea cui va fi victoria6.
Situaţia politico-militară din anul 1710 era defavorabilă Rusiei din mai multe motive. În primul rând, puterile apusene nu priveau cu ochi buni expansiunea Rusiei către vest. În al doilea rând, aliaţii ruşilor, saxonii şi polonezii lui August II, nu erau direct interesaţi de un război cu Poarta. Pe de altă parte, armatele ruseşti erau reţinute în diferite regiuni: în Finlanda, pe ţărmurile Mării Baltice, în Polonia, Ucraina şi la Marea Azov7. În altă ordine de idei, otomanii beneficiau de neutralitatea Curţii de la Viena, angajată, la acea vreme, în războiul de succesiune la tronul Spaniei8.
Conform unui izvor narativ otoman (este vorba despre “Amintirile” lui Hassan Kürdî), declanşarea conflictului ruso-otoman a fost generată, într-o bună măsură, de legăturile ţarului cu popoarele creştine din Balcani. Astfel, Petru cel Mare “a făcut înţelegere cu toţi ghiaurii greci din Moldova şi Ţara Românească şi de pe malurile Dunării şi de la Belgrad şi din Bosnia şi de pe ţărmurile Mării Negre şi ale Mării Mediterane şi din toate insulele acesteia şi din toată Rumelia şi Anatolia”9. În acelaşi timp, Petru “s-a înţeles cu veneţienii” pentru ca aceştia din urmă să-i atace pe otomani în Mediterana10.
În aceste condiţii, otomanii au declanşat un război preventiv, deoarece, conform aceluiaşi izvor narativ, ţarul “în anul următor era neclintit şi ferm hotărât să atace pe neaşteptate”11. La 20 noiembrie 1710, Imperiul otoman a declarat război Rusiei, ambasadorul ţarului, P.A. Tolstoi, şi întreg personalul ambasadei ruse de la Constantinopol (aproximativ 70 de persoane) fiind întemniţat în închisoarea Edicule12.
În acelaşi timp, otomanii l-au numit, ca domn al Moldovei, pe Dimitrie Cantemir, acesta având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu ruşii. Ceremonia de investire ca domn a lui Cantemir a avut loc în prezenţa sultanului, onoare deosebită, deoarece, de obicei, marele vizir era cel care înmâna însemnele domniei13.
Prima acţiune militară a avut loc în februarie 1711, atunci când tătarii din Bugeac şi Crimeea au lansat atacuri asupra Ucrainei, iar armata de la Bender, comandată de regele suedez Carol XII, s-a unit cu detaşamentele conduse de Stanislaw Lesczynski14.
Ţarul a încercat, iniţial, să rezolve conflictul pe cale paşnică. El i-a trimis o scrisoare sultanului Ahmed III, în ianuarie 1711, scrisoare la care sultanul nu a dat niciun răspuns15.
La 23 februarie 1711, Rusia a declarat, la rândul ei, război Porţii, ţarul lansând şi o proclamaţie, redactată în limba latină, către ţările europene, în care preciza scopurile războiului dus împotriva otomanilor. Obiectivele declarate ale Rusiei în acest război erau, pe de o parte, obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Mării Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii16.

Planul de luptă al ruşilor prevedea acţiuni ofensive în Moldova, iar între râul Bug şi Marea Caspică trebuiau ocupate poziţii defensive. Acest front secundar, dintre Bug şi Caspica, era apărat de guvernatorul Kievului D.M. Goliţân (care supraveghea regiunea dintre Bug şi Nipru), de generalul N.I. Buturlin (ce trebuia să apere cetăţile Kamenka, şi Samara din zona pragurilor Niprului), de amiralul F.M. Apraxin (care avea în grijă gubernia Azov, inclusiv cetăţile Azov şi Taganrog) şi de guvernatorul guberniei Kazan-Astrahan P.M. Apraxin (ce apăra teritoriul dintre Donul inferior, Marea Caspică şi Volga)17.
În lunile ianuarie-martie ale anului 1711, au fost emise, de către cancelaria ţarului, trei documente privind zona cuprinsă între Bug şi Marea Caspică. Primul act, emis la 20 ianuarie 1711, reprezintă o diplomă adresată cazacilor de pe Don, prin care ţarul îi anunţa despre declanşarea războiului cu Poarta. Totodată, cazacii erau înştiinţaţi că trebuie să fie bine pregătiţi de război şi să se supună ordinelor primite de la amiralul F.M. Apraxin18.
Al doilea document, din 11 februarie 1711, conţine şapte întrebări adresate ţarului de către amiralul F.M. Apraxin, precum şi răspunsurile oferite de Petru. Întrebările se referă la problemele zonei aflate în responsabilitatea amiralului Apraxin19.
Ultimul document, expediat la 15 martie 1711, este o diplomă adresată tătarilor din Cuban şi tătarilor nogai, prin care ţarul le cerea să treacă de partea Rusiei. În caz contrar, represaliile urmau să fie cumplite. Alte două diplome, asemănătoare cu aceasta, au fost trimise tătarilor din Crimeea şi celor din Bugeac şi Yedisan20.
“Jurnalul” realizat de secretarul vistieriei otomane, Ahmed bin Mahmud, participant la campania din anul 1711, ne oferă informaţii despre tactica de luptă a otomanilor din acea perioadă. Astfel, marele vizir Baltaci Mehmed paşa le explica, în câteva cuvinte, generalilor săi că, atunci când unul din statele creştine atacă Imperiul otoman, trebuie adunate cât mai multe trupe, iar inamicul trebuie atacat repede şi cu hotărâre21.
Acelaşi izvor ne indică rolul deosebit de important jucat de cavaleria tătară. Tătarii slăbeau capacitatea de luptă a adversarilor Porţii prin acţiuni rapide, realizate în interiorul teritoriului inamic22.
Armata pregătită de otomani împotriva ţarului Petru era echipată cu foarte multe tunuri (aproximativ 400), la sugestia suedezilor, care cunoşteau foarte bine felul de a lupta al armatei ruse23. Feldmareşalul rus B.P. Şeremetev avea informaţii potrivit cărora forţele otomane se ridicau la aproximativ 120.000 de oameni. De asemenea, Nicolae Kostianul, negustor venit de la Istanbul, le-a oferit ruşilor informaţii despre echiparea, de către otomani, a 120 de corăbii de luptă “şi alte vase maritime mici în Marea Neagră”24.
Itinerariul armatei otomane, precum şi un plan al bătăliei de la Stănileşti, le găsim în anexele “Jurnalului” realizat de Ahmed bin Mahmud25. Astfel, armata otomană a plecat din Constantinopol la 9 aprilie 1711, urmând ca, după o lună, să se realizeze joncţiunea cu trupele aflate la Bender sub comande lui Carol XII26. Principalul corp de armată otoman, plecat din Constantinopol, a parcurs traseul Edirne – Karnobat – Aitos – Provadia – Medgidia – Babadag – Isaccea – Kartal – Kahul – Stănileşti27.
Numărul mare al soldaţilor din armata otomană a generat numeroase probleme. Astfel, “pentru comandanţi a devenit foarte greu să păstreze buna rânduială”. În acelaşi timp, “majoritatea ostaşilor nu este bună de nimic şi, pe deasupra, mai sărăceşte şi oastea”28.
În acelaşi timp, comandanţii otomani erau îngrijoraţi în ceea ce priveşte soarta războiului: “dacă oastea islamică nu va fi victorioasă şi învingătoare, iar duşmanii vor birui, atunci va fi primejdie chiar şi pentru oraşul Istanbul”29. Îngrijorarea era generată de teama pe care o inspira armata rusă otomanilor, după bătălia de la Poltava: “aflându-se turcii întru mare groază şi temere nu puţină, ca nu cumva să să biruiască dă moscali, carii încremeniţi mergea la război şi cu totul deznădăjduiţi dă izbândă”30. Armata rusă s-a pus în mişcare tot în luna aprilie a anului 1711, pe direcţia Kiev – Soroca – Iaşi. Grosul trupelor, aflate sub comanda directă a ţarului, erau precedate de un detaşament de cavalerie, comandat de feldmareşalul Şeremetev, detaşament alcătuit din 15.000 de oameni31.
Planul de acţiune al armatei ruse prevedea, iniţial, două etape distincte. Într-o primă fază, armata comandată de Şeremetev trebuia să pătrundă în Moldova, să ajungă la Dunăre şi să împiedice trecerea trupelor otomane peste fluviu. În cea de-a doua etapă, ofensiva trebuia continuată peste Dunăre, prin Dobrogea spre Istanbul32.
La 19 aprilie 1711, feldmareşalul Şeremetev a plecat de la conacul Mankevici, ajungând la 22 aprilie la Luţk33. La 26 aprilie 1711, s-a semnat, la Luţk, tratatul de alianţă dintre ţarul Petru cel Mare şi domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir. Datorită faptului că a stat la baza declanşării unei acţiuni militare comune, româno-ruse, împotriva Imperiului otoman, acest act a fost considerat, multă vreme, în istoriografia românească, drept primul tratat pe care Ţările Române l-au încheiat cu statul rus.
Această părere a fost argumentată şi prin faptul că, deşi se încheiaseră şi alte alianţe anterior anului 1711, tratatul de la Luţk a fost primul care a fost aplicat34.
Tratatul de la Luţk conţine un preambul şi 17 articole. În preambul şi în articolul I, Cantemir se închină ţarului, primind, în schimb, protecţie din partea lui Petru, pentru el şi pentru tot poporul Moldovei. Supunerea se făcea pe baza unui jurământ, care trebuia ţinut secret până la intrarea oştirilor ruseşti pe teritoriul Moldovei35.
Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armată oastei ruse. Trupele moldovene urmau să fie întreţinute pe cheltuiala vistieriei ruseşti36. Articolele III-V precizau faptul că, în Moldova, domnia trebuia să fie ereditară, în familia Cantemir. Domnul putea fi înlocuit numai dacă părăsea credinţa ortodoxă sau lupta antiotomană. În acest caz, îi urma la tron unul dintre fiii sau fraţii lui. Totodată, ţarul anula promisiunea făcută altcuiva privind domnia Moldovei37. Se pare că această promisiune fusese făcută lui Constantin Brâncoveanu. Alte surse precizează că cel căruia ţarul îi promisese domnia Moldovei era Francisc II Rakoczy38.
Articolele VI-X specificau faptul că toată puterea urma să fie în mâna domnitorului, iar ţarul nu se putea amesteca în treburile interne ale Moldovei39. Prin articolul XI se restabilea integritatea teritorială a Moldovei40.
Conform articolelor XII-XV, protecţia rusă asupra Moldovei urma să fie menţinută şi după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominaţia Porţii. Dacă, totuşi, va fi nevoit să facă acest lucru lui Cantemir trebuia să i se asigure găzduire în Rusia şi urma să fie despăgubit pentru palatele de la Istanbul41. Articolele XVI-XVII conţin jurămintele lui Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir42.
La 27 mai, feldmareşalul Şeremetev a trimis, de la Soroca, o proclamaţie adresată locuitorilor Moldovei, prin care le cerea să se înroleze în armata rusă, urmând să primească soldă, în funcţie de grad43.
Pentru refacerea armatei moldovene, Cantemir a primit, din partea ţarului, 100 de pungi cu bani. Pentru a constitui o armată de 10 000 de oameni, domnitorul Moldovei a numit 17 polcovnici, plătiţi cu câte 100 de ruble pe lună şi 117 rotmiştri, plătiţi cu câte 30 de ruble pe lună44.
În ceea ce priveşte efectivele armatei ruse, Ion Neculce le estimează la 50 000 de soldaţi şi 52 de tunuri: “De toată oastea ca 50 000. Şi ave şi 52 puşci”45. Aceasta era însă numai o parte din armata Rusiei, armată care era împărţită şi lupta pe mai multe fronturi: pe ţărmurile Mării Baltice, în Moldova şi între Bug şi Caspica. Războiul pe mai multe fronturi a fost una din cauzele înfrângerii de la Prut, deoarece “în nădejdea voroavelor streini, a muntenilor, a leşilor, a sârbilor, a moldovenilor, au venit împăratul fără oaste, negrijit, să să bată cu veziriul”46.
La 30 mai, Cantemir a trimis o scrisoare prin care cerea sprijin militar rus, deoarece otomanii aflaseră că trecuse de partea ţarului. În sprijinul domnului Moldovei, a fost trimis brigadierul Kropotov, cu un detaşament de 3 000 de oameni, şi i s-au dat lui Cantemir 10 000 de ruble47.
La 1 iunie, detaşamentul de cavalerie comandat de Kropotov, alături de polcul moldovenesc condus de Apostol Ghicheciu, a trecut Prutul, iar a doua zi a intrat în Iaşi48.
Dimitrie Cantemir a lansat, la 1 iunie, o proclamaţie asemănătoare cu cea a lui Petru cel Mare din 23 februarie49. Prin această proclamaţie, domnul Moldovei le cerea supuşilor săi să se prezinte, în număr cât mai mare, la oaste până la data de 15 iunie50. Actul începea cu ameninţări la adresa celor care nu s-ar fi supus poruncilor domnitorului:”Dacă, de acum înainte, cineva ar voi să fie de parte otomanilor, făţiş ori în taină acela va fi afurisit, blestemat, izgonit ca Iuda iar averile lui i se vor confisca şi ca pedeapsă să i se taie capul”51.
Proclamaţia din 1711 a fost cel dintâi act în care Dimitire Cantemir şi-a enunţat ideile privitoare la evoluţia raporturilor moldo-otomane. Domnitorul şi-a justificat acţiunea pe o bază istorică, prezentând actul de eliberare de sub dominaţia Porţii ca o împotrivire la abuzurile făcute de aceasta. Dimitrie Cantemir nu a pledat ci a denunţat, în această proclamaţie, otomanii fiind descrişi drept “păgânul cel nevrednic şi călcător de jurământ”52.
Dimitire Cantemir şi-a dat seama că trupele otomane vor ajunge la Dunăre înaintea celor moldo-ruse şi l-a informat cu privire la acest lucru pe feldmareşalul Şeremetev. Comandantul rus nu a luat însă măsurile necesare pentru a îndeplini porunca ţarului, şi anume să împiedice oştile otomane să pătrundă în Moldova53. Armata otomană a ajuns la Isaccea la 16 iunie 1711, unde a staţionat 14 zile. Principalii comandanţi otomani, pe lângă marele vizir Baltaci Mehmed paşa, erau: Yusuf aga, comandantul ienicerilor, care avea la dispoziţie aproximativ 50 000 de oameni; vizirul Ali paşa care devenise, la începutul anului 1711, conducătorul eialetului Bosniei; Yörük Hasan paşa comandantul eialetului Urum; Sirke Osman paşa comandantul eialetului Karaman etc.54
La 27 iunie 1711, a fost adus, în tabăra otomană de la Isaccea, Nicolae Mavrocordat pe care marele vizir “îmbrăcându-l în caftan l-au făcut bei la Iaşi”55.

În timpul şederii la Isaccea, Baltaci Mehmed paşa a aflat de la un prizonier, capturat de Mesan Hasan aga, că oştile creştine pe care trebuia să le înfrunte numărau aproape 200 000 de oameni. Cifra este, evident, mult exagerată. Marele vizir a poruncit ca “aceste vorbe care s-au spus, să nu se răspândească” iar “ostaşii islamici să nu prindă de veste”56.
Informaţiile primite de la diverşii prizonieri, privind numărul soldaţilor ruşi, au avut darul să provoace neliniştea comandanţilor otomani “căci se ştia care sunt faptele ghiaurului muscal şi câţi ghiauri i s-au supus”57. Este vorba aici şi despre faima câştigată de armata rusă după victoria de la Poltava (1709).
Armata otomană a staţionat două săptămâni la Isaccea deoarece acolo s-a realizat joncţiunea cu trupele tătare şi cele suedeze, conduse de Carol XII. La 27 iunie, hanul tătarilor din Crimeea, Devlet Ghiray II (1708-1713), a sosit în tabăra otomană împreună cu armata sa58. Marele vizir i-a trimis pe tătari, ca o avangardă, în întâmpinarea armatei ruse. Scopul era acela ca “atacând noaptea tabăra ghiaurului cel blestemat, s-o facă una cu pământul”59.
În data de 24 iunie, ţarul Petru a ajuns la Iaşi, unde s-a sfătuit cu Dimitrie Cantemir şi cu marii boieri moldoveni. Insistenţa boierului Iordache Ruset, de a nu se instaura în Moldova o dinastie domnitoare, i-a atras acestuia surghiunul la Soroca şi, mai apoi, întemniţarea la Kiev60.
În acelaşi timp, Constantin Brâncoveanu şi-a aşezat tabăra la Urlaţi şi l-a trimis pe Gheorghe Castriotul la Iaşi, pentru a duce tratative de pace. Între timp, la Iaşi, a apărut spătarul Toma Cantacuzino, care, în faţa ţarului, a spus că vorbeşte în numele întregului popor muntean care doreşte să se răscoale dar este oprit de “trădătorul Brâncoveanu”61.
Gheorghe Castriotul i-a prezentat ţarului o ofertă de pace din parte turcilor, ofertă trimisă prin intermediul patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara. Oferta de pace trimisă de marele vizir a fost mijlocită de Brâncoveanu deoarece acesta era cunoscut ca un apropiat al ruşilor: “dat-au voe veziriul mării sale domnului să mijlocească ca un creştin către creştini, ca doar s-ar putea învoi pacea între împărăţii”62. Brâncoveanu l-a trimis pe Gheorghe Castriotul în speranţa că Ţara Româneacă va fi ferită astfel de pericolele unui război purtat pe teritoriul ei. Astfel, solul muntean avea misiunea “ca pre moscali să-i îmbuneze, ca adecă să nu vie cu vreo bănuială asupra ţării […] iar mai mult însă ca să împlinească porunca stăpânească”63.
Gheorghe Castriotul care “şi mai denainte era ţarului cunoscut” a dus tratative secrete cu ruşii în numele lui Brâncoveanu “la iveală pentru pricina ce mai sus pomeniu, adecă pentru învoirea păcii, iar într-ascunsu pentru chiverniseala pământului”64.
Neliniştit de faptul că feldmareşalul Şeremetev nu a ajuns la Dunăre, pentru a opri trecerea fluviului de către oştile otomane, Brâncoveanu s-a întors la Târgovişte, unde se afla la 28 iunie, deoarece tratatul încheiat cu ţarul Petru prevedea ca domnitorul muntean să intervină în conflict numai atunci când oştile ruseşti ar fi ajuns pe teritoriul Ţării Româneşti65.
Este demn de remarcat faptul că, în perioada premergătoare “defecţiunii” spătarului Toma Cantacuzino, relaţiile dintre Brâncoveanu şi Cantemir s-au îmbunătăţit, fapt demonstrat de împrumutul de 1 000 de zloţi acordat de domnul Ţării Româneşti domnitorului Moldovei, la 3 iunie 171166.
După ce otomanii au ajuns la Dunăre, planul de acţiune al armatei ruse a trebuit să fie modificat. Noua strategie prevedea ca forţele principale, sub comanda ţarului, să înainteze spre sud, pe malul drept al Prutului până la Fălciu, iar un grup de forţe mai puţin numeros, condus de generalul Rönne să cucerească Brăila şi să distrugă podul de la Isaccea67.
Trimiterea grupării comandată de generalul Karl Rönne a fost hotărâtă pe data de 27 iunie. Forţele ruseşti destinate cuceririi Brăilei însumau 12 000 de soldaţi, având ca sprijin 20 de tunuri, un polc moldovenesc şi steagul comandat de Toma Cantacuzino68.
Generalul Rönne fusese desemnat să cucereacă Brăila deoarece el fusese singurul general străin care optase, în consiliul de război de la Soroca din 4 iunie, pentru o strategie ofensivă69. Obiectivele principale ale generalului Rönne erau ocuparea depozitelor de provizii aflate de-a lungul râului Siret şi cucerirea Brăilei. Ca sarcini secundare, erau distrugerea podului construit de otomani la Isaccea şi realizarea joncţiunii cu armatele muntene. Reuşita acţiunii ar fi izolat armata otomană de eventualele ajutoare sosite de la sud de Dunăre70.
Acţiunea de cucerie a Brăilei a reprezentat un lucru nou în ceea ce priveşte strategia militară. Astfel, grosul trupelor ruseşti juca un rol auxiliar, trebuind să asigure succesul unui corp izolat71.
După traversarea râului Siret, generalul Rönne s-a îndreptat spre Focşani. De acolo au fost răspândite manifeste prin care populaţia era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente şi furaje72.
De la Focşani, generalul Rönne s-a îndreptat către mănăstirea Măxineni, unde se credea că există un depozit de provizii al otomanilor. Aceste provizii fuseseră însă evacuate la Urlaţi. Corpul expediţionar rus a pornit apoi în marş forţat spre Brăila la 11 iulie, ajungând după 11 ore la periferiile oraşului73.
Oraşul Brăila era înconjurat de o incintă de ziduri cu 7 turnuri de apărare. Comandantul garnizoanei turceşti era Daud paşa, care avea în subordine 3 000 de soldaţi. Garnizoana dispunea de cantităţi însemnate de muniţii şi alimente, însă aprovizionarea cu apă se realiza anevoios. Pentru apărarea oraşului, otomanii dispuneau de o puternică artilerie74.
Generalul Rönne a încercat să evite o vărsare inutilă de sânge şi i-a propus lui Daud paşa să predea cetatea. Propunerile sale au fost însă respinse75. După două zile de lupte, la 13 iulie 1711, garnizoana turcească a capitulat, după ce, din cei 3 000 de oameni care o compuneau, 700 fuseseră ucişi sau răniţi. Pierderile armatei ruse, în cursul acestei operaţiuni, au fost estimate la 100 de morţi şi 300 de răniţi76.
Cucerirea Brăilei a avut o însemnătate mare în derularea tratativelor de pace de la Stănileşti. Astfel, marele vizir, care aflase de căderea Brăilei înaintea ţarului, se simţea ameninţat de un eventual atac al generalului Rönne. Acesta a fost unul din motivele pentru care marele vizir a acceptat propunerile de pace ale lui Petru cel Mare, deşi putea obţine mult mai mult77.
Armatele otomane, ajunse pe malul Prutului, beneficiau şi de sprijinul flotei dunărene. Flota avea rolul de a aproviziona oastea cu hrană, furaje şi muniţii şi de a face legătura cu Imperiul otoman78.
Retragerea corpului de avangardă, condus de generalul Ianus, fără ordinul ţarului a permis otomanilor să treacă Prutul în forţă, punând stăpânire pe Fălciu. După ce, la 7 iulie, trupele ruse şi moldovene au fost respinse de armata otomană, ţarul a fost nevoit să se retragă, armata sa fiind încercuită79.
Planul bătăliei de la Stănileşti, întocmit de Ahmed bin Mahmud, nu redă poziţia trupelor tătare şi suedeze. Pentru tătari, explicaţia ar fi aceea că, cel puţin o parte dintre ei, nu au participat direct la asediul taberei ruse, ci au realizat incursiuni în zonele centrale şi nordice ale Moldovei, pentru a elimina orice posibilitate de aprovizionare a adversarilor80.
În primele confruntări ale bătăliei de la Stănileşti, otomanii au suferit pierderi grele “deoarece ienicerii au atacat fără să-şi facă întărituri”. Astfel, trei agale de sendergeçti “au devenit martiri împreună cu toţi oamenii lor”81. Otomanii s-au adăpostit apoi în şanţurile rămase “de pe vremea sultanului Osman”, este vorba despre sultanul Osman II (1618-1622)82. În seara de 19 iulie, armata rusă şi-a consolidat poziţiile defensive, însă a fost complet înconjurată de forţele otomane. Pe data de 20 iulie 1711, “s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare”. Otomanii nu au reuşit însă să cucerească tabăra rusă şi “s-au aşezat iarăşi în şanţurile sus-pomenite”83. Pe 21 iulie, ruşii au lansat, fără succes, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: ”la ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în mâini, ghiaurii au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmani”. Situaţia logistică a armatei ruse era însă dezastruoasă, deoarece “văzând că tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia”84.
Văzând că armata rusă a rămas fără provizii şi că nu poate scăpa din încercuire, ţarul a convocat un consiliu de război, în ziua de 21 iulie, în care s-a hotărât trimiterea de soli pentru încheierea păcii85.
În tabăra otomană a fost trimis un “negociator din naştere”, este vorba despre prinţul Piotr Şafirov86. Spre deosebire de marele vizir, hanul tătar şi regele suedez Carol XII erau adversari ai încheierii păcii. Astfel, hanul era de părere că “acest ghiaur foloseşte multe şiretenii şi viclenii”87.
În cele două consilii de război ţinute în data de 21 iulie, s-a hotărât că, dacă otomanii nu vor accepta să încheie pace, trupele ruse să mai facă încă o încercare de a ieşi din încercuire. Însă, chiar după terminarea celui de al doilea consiliu, în tabăra rusă a sosit P. Şafirov care a adus vestea că marele vizir a acceptat să încheie pacea88.
Pacea prevedea ca “ţara otomanilor să rămână întreagă”. Este vorba de retrocedarea teritoriilor cucerite de ruşi în timpul războiului dintre Poartă şi Liga Sfântă. Baltaci Mehmed paşa mai cerea “ca regele Suediei să ajungă în siguranţă în ţara lui”, să fie predaţi, ca ostateci, P. Şafirov şi feldmareşalul Şeremetev şi “înscrisuri de provenienţă înaltă”. O altă cerere era predarea lui Dimitrie Cantemir. Solul rus a răspuns însă că “Dimitrie Cantemir a plecat de la noi”89.
Ţarul a satisfăcut toate cererile otomanilor, însă nu l-a trimis ca ostatic pe feldmareşalul Şeremetev, ci pe fiul acestuia Mihail90. Drept însoţitor al armatei ruse a fost desemnat Çerkes Mehmed paşa, pentru ca oastea ţarului să nu fie atacată în timpul retragerii91.
După retragerea armatei ruse, mulţi moldoveni, adăpostiţi în păduri, au continuat să lupte. Pentru a-i face pe aceştia să înceteze lupta, marele vizir a eliberat toţi prizonierii care nu fuseseră duşi încă în afara teritoriului Moldovei92.
Înfrângerea ruşilor de la Stănileşti s-a datorat mai multor factori. În primul rând, Petru a făcut aproape aceleaşi greşeli ca şi Carol XII la Poltava: nu a ţinut cont de oboseala soldaţilor după marşurile din nordul Rusiei până la Nistru; nu s-a retras într-o regiune rodnică pentru a se putea reface, atunci când a rămas fără provizii; disproporţia dintre cele două armate era foarte mare93. După campanie, ţarul a concediat 14 generali (printre care şi Ianus), 14 colonei, 22 locotenenţi colonei şi 165 de căpitani, consideraţi răspunzători de insuccesul campaniei94.
Pe de altă parte, insuccesul campaniei de la Prut a avut şi cauze de ordin politic, aliaţii lui Petru neîndeplinindu-şi obligaţiile (este vorba de armata regelui Poloniei August II care nu a ajuns niciodată pe câmpul de bătălie)95.
Deşi armata rusă a suferit o înfrângere, campania de la Prut din anul 1711 nu poate fi considerată o catastrofă, din mai multe motive. În primul rând, trupele ţarului s-au retras de la Stănileşti, cu întregul echipament şi armament de care dispuneau, în perfectă ordine. În al doilea rând, făcând o comparaţie între pierderile suferite de ruşi şi otomani, reiese un raport de cel puţin 1/5 în defavoarea otomanilor. Astfel, armata rusă a avut aproximativ 3.000 de morţi, răniţi şi prizonieri în întreaga campanie, pe când otomanii au avut circa 16.000 de morţi şi răniţi numai în bătălia de la Stănileşti96. Urmarea, pe termen scurt, a campaniei de la Prut a fost instaurarea domniilor fanariote în Moldova. Pe termen lung însă, momentul 1711 a fost unul de referinţă pentru relaţiile româno-otomane şi româno-ruse. În perioada care a urmat, ruşii i-au avut aproape întotdeauna în vedere pe români, încercând să-i desprindă de sub autoritatea Porţii, pentru a-i plasa sub propria “protecţie”97.

 

1 Paul Cernovodeanu, Figura lui Petru cel Mare în istoriografia românească a secolului al XVIII-lea, în “Contribuţii de istorie românească şi universală”, Aalborg, Editura Dorul, 2002, p. 253-255.
2 Ibidem, p. 253.
3 Ibidem, p. 255.
4 Ibidem, p. 254-255.
5 Leonid Boicu, Momentul 1711 în raporturile politice ale Principatelor Române, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol – Iaşi”, XXII, 1985, p. 282.
6 A.D. Xenopol, Resboaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţerilor Române, Iaşi, Tipo- litografia H. Goldner, 1880, p.31.
7 Ion Focşeneanu, Tratatul de la Luţk şi campania ţarului Petru I în Moldova (1711), în “Studii privind relaţiile româno-ruse”, Bucureşti, Academia Republicii Populare Române. Institutul de studii româno- sovietic, 1963, p. 34.
8 Adrian Tertecel, Activitatea ţarului Petru cel Mare în primele luni ale războiului ruso-otoman din 1710- 1711. Trei documente ruseşti, în vol. Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu istoricului Tahsin Gemil, Constanţa, Editura Ovidius University Press, 2003, p. 333.
9 Idem, Izbucnirea războiului ruso-otoman din 170-1711 pentru stăpânirea bazinului Mării Negre (un izvor narativ otoman), în “Revista Istorică”, V, nr. 11-12, 1994, p. 1208.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 1209.
12 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 34.
13 Scarlat Callimachi, Démètre Cantémir, Bucureşti, Editura Meridiane, 1996, p. 16.
14 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 34.
15 Adrian Tertecel, Activitatea ţarului Petru cel Mare în primele luni ale războiului ruso-otoman din 1710- 1711. Trei documente ruseşti, p. 334.
16 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 34.
17 Adrian Tertecel, op. cit., p. 336-337. 18 Ibidem, p. 338.
19 Ibidem, p. 338-339.
20 Ibidem, p. 339.
21 Adrian Tertecel, Informaţii noi privind campania militară otomană din 1711 în Moldova (“Jurnalul” lui Ahmed bin Mahmud), în “Revista Istorică”, III, nr. 7-8, 1992, p. 799.
22 Ibidem.
23 Felix Aderca, Petru cel Mare. Întâiul revoluţionar. Constructorul Rusiei, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001, p. 165.
24 Constantin Şerban, Jurnalul feldmareşalului B.P. Şeremetev despre campania de la Prut (1711), în “Relaţii româno-ruse în trecut”, Bucureşţi, Academia Republicii Populare Române, 1957, p. 6.
25 Adrian Tertecel, Anexele “Jurnalului” lui Ahmed bin Mahmud privind campania de la Prut (1711), în “Studii şi materiale de istorie medie”, XII, 1994, p. 203.
26 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 37.
27 Adrian Tertecel, op. cit., p. 202.
28 Idem, Un izvor otoman necunoscut istoriografiei noastre: “Jurnalul” (Defter) lui Ahmed bin Mahmud (secretar al vistieriei otomane) privind campania militară a Înaltei Porţi din anul 1711 în Moldova, în “Caietele laboratorului de studii otomane”, nr. 2, Bucureşti, 1993, p. 72.
29 Ibidem.
30 Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970, p. 180.
31 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 37.
32 Ibidem, p. 36-38.
33 Constantin Şerban, op. cit, p. 6.
34 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 19. 35 Ibidem, p. 13.
36 Ibidem.
37 Ibidem.
38 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958, p. 107.
39 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 14.
40 Ibidem.
41 Ibidem.
42 Ibidem.
43 Constantin Şerban, op. cit., p. 7-8.
44 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 35.
45 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 276.
46 Ibidem.
47 Constantin Şerban, op. cit., p. 9-12.
48 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 37.
49 Ibidem, p. 35.
50 Ibidem.
51 Andrei Pippidi, Politică şi diplomaţie în proclamaţia lui Dimitrie Cantemir din 1711, în “Revista de Istorie”, V, 1973, p. 938.
52 Ibidem, p. 941.
53 Constantin Şerban, op. cit., p. 13.
54 Adrian Tertecel, op. cit., p. 67.
55 Ibidem, p. 69.
56 Ibidem, p. 68-71. 57 Ibidem, p. 72.
58 Ibidem, p. 71.
59 Ibidem, p. 73.
60 Ion Neculce, op. cit,. p. 278.
61 P.P. Panaitescu, Tratatul de alianţă dintre Moldova şi Rusia din 1711 – 250 de ani de la încheierea lui, în “Studii. Revista de Istorie”, nr. 4, 1961, p. 112-113.
62 Radu Greceanu, op. cit., p. 180.
63 Ibidem.
64 Ibidem.
65 * * * Istoria românilor, vol. V, p. 326. 66 Ibidem, p. 321.
67 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 36-38.
68 Ibidem, p. 42.
69 Constantin Şerban, Un episod al campaniei de la Prut: cucerirea Brăilei (1711), în “Studii şi materiale de istorie medie”, II, 1957, p. 450-451.
70 Ibidem, p. 451.
71 Ibidem.
72 Ibidem.
73 Ibidem, p. 451-452.
74 Ibidem, p. 452.
75 Ibidem, p. 453.
76 Ion Focşeneanu, op. cit, p. 42-43.
77 Constantin Şerban, op. cit., p. 455.
78 Adrian Tertecel, op. cit., p. 75.
79 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 44-46.
80 Adrian Tertecel, Anexele “Jurnalului” lui Ahmed bin Mahmud…, p. 210-211.
81 Idem, Un izvor otoman necunoscut istoriografiei noastre: “Jurnalul” (Defter) lui Ahmed bin Mahmud…, p. 85.
82 Ibidem, p. 86.
83 Ibidem, p. 85-86.
84 Ibidem, p. 87.
85 Ibidem, p. 88.
86 Felix Aderca, op. cit., p. 170.
87 Adrian Tertecel, op. cit., p. 95.
88 Constantin Şerban, Jurnalul feldmareşalului B.P. Şeremetev…, p. 21-23.
89 Adrian Tertecel, op. cit., p. 97-98.
90 Ibidem, p. 99.
91 Ibidem, p. 101.
92 Adrian Tertecel, Informaţii noi privind campania militară otomană din 1711…, p. 800. 93 Felix Aderca, op. cit., p. 167.
94 Ion Focşeneanu, op. cit., p. 54.
 
SURSA: 
Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
Capitulațiile Țării Românești și Moldovei încheiate cu Poarta Otomană

Capitulațiile Țării Românești și Moldovei încheiate cu Poarta Otomană au fost niște tratate care stabileau statutul țărilor române în cadrul Imperiului Otoman.

Închide