Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

13 aprilie 2012
Un articol de

Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului din 1806-1812

În Moldova, perioada cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine domniei lui Alexandru Moruzi, care făcea parte dintr-o familie fanariotă foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în Principatele Române. 

Deşi a fost promovat la cârma Moldovei cu ajutorul Rusiei, la fel ca şi Constantin Ypsilanti, ruşii nu aveau aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” Ypsilanti (foto). Faptul explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi n-a fost un factor atât de important şi univoc al acţiunilor politice ţariste în problema orientală, ca şi domnul Ţării Româneşti.

Moruzi şi Ypsilanti

Noii domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti – Al. Moruzi şi C. Ypsilanti – erau, după cum susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile” Rusiei, iar datorită bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai paşalelor de la frontieră. După cum relata din Pera diplomatul francez Brune, către Talleyrand, la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi fanarioţi, graţie corespondenţei lor întreţinute cu mai multe Curţi ale Europei, „reglează politica Divanului”. Iar Al. Moruzi, în calitatea sa de domn al Moldovei, se prezenta ca „o creatură a lui C. Ypsilanti”.

Referitor la locul şi rolul lui C. Ypsilanti şi al lui Al. Moruzi în politica orientală a Rusiei, necesită de remarcat că nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau, poate, prea simplistă a orientării proruse a acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii ni-i prezintă pe C. Ypsilanti şi Al. Moruzi într-o lumină mult mai complexă. Ei au încercat, nu o singură dată, să joace un rol destul de duplicitar. Astfel, chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Al. Moruzi, profitând de faptul că Principatul Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa republicană, apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai mult, Imperiu napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau prea bine seama de importanţa consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii francezi să promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor doi principi care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor mixte cu Poarta şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei. Constatăm că domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile care l-au promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se, totuşi, pe poziţii proruse.

Totodată, C. Ypsilanti rămânea, ca şi mai înainte, informatorul principal din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile şi situaţia internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către Talleyrand, din capitala Imperiului Otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă” primise un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton, cel de-al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat, pe data de 30.03.1806, la casa principelui Al. Ypsilanti, unde se afla deja Moruzi. Întâlnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată traducerea depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul Porţii şi fratele domnului Moldovei) urma s-o remită Porţii. Timp de câteva zile, fratele lui Al. Moruzi, care era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”, atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor – capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa să le poată veni în ajutor.

Totuşi, până la urmă, tabăra greco-rusă a suferit, în vara anului 1806, înfrângere. Franţa, optând pentru a readuce „autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, a reuşit să fie mai convingătoare, obţinând ca Imperiul Otoman să fie scos de sub influenţa anglo-rusă.

Franţa se implică în politica Imperiului Otoman

Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui Al. Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.

Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi Istanbulul. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3(15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A. Italinski restabilirea lui C. Ypsilanti şi Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul, la 4(16) octombrie şi 5(17) octombrie, în prezenţa lui Al. Moruzi, dar în lipsa lui C. Ypsilanti, care se afla, la acea dată, în Rusia. Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost explicată şi comunicată „marelui prieten, Napoleon”, personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod, încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei musulmane”.

Însă, opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum scria la 6(18).X.1806), deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost împărtăşită la Petersburg.

Ţarul Alexandru I ordonă trupelor ruse să ocupe Moldova

La 16(28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului I. Michelson să trimită trupele ruse ca să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A. Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnitorilor substituiţi), ţarul confirmă ordinul precedent şi la 11(23) noiembrie, fără nicio declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara. Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.

Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la Bucureşti, se citi o proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea, ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor”. Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”. După cum relatează Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz… Vădzind intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat… ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea Ypsilanti peste amândouă ţările”.

„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti în ianuarie, a provocat nemulţumirea Cabinetului de la Petersburg. La 1(13) februarie 1807, ministrul de Externe Budberg îi scria lui Michelson: „…în opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă”.
Cert este că frazele declarate nu se conformau cu acţiunile săvârşite, căci Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – vasale Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită, la 15(27) decembrie, să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807). Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu metode militare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera partea atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme”, relata Sebastiani, în decembrie 1806. Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.

Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la începutul secolului al XIX-lea – din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 – vom menţiona că domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra politicii externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei turceşti. Vorbind despre o politică externă a Moldovei în această perioadă, constatăm că ea este, de fapt, politica promovată de domnul ei fanariot, în cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi sub impactul acestora asupra Imperiului Otoman. Iar activitatea politico-diplomatică a lui Alexandru Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra acţiunilor de proporţii mult mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul partizanilor proruşi – Constantin Ypsilanti.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

sursa: COTIDIANUL NAȚIONAL TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Etichetele articolului: , , ,
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
Războiul care ne-a înghiţit: 1806-1812

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de...

Închide