Anul 1812

Adevarul istoric și politic despre Republica Moldova și câștigarea independenței. Începutul adevărului.

27 aprilie 2012
Un articol de

Vlad Mischevca: 1812, sub impactul factorului fanariot

200 de ani sau 73.000 de zile se împlinesc la 29 mai 2012 de la acea fatidică dată de 16(28) mai 1812 când s-a pecetluit Tratatul de pace de la Bucureşti.

Această tristă aniversare semnifică două secole de la apariţia Problemei Basarabene, cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace în spaţiul dintre Prut şi Nistru avem o perpetuă dominaţie rusească asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale.

Trăsăturile principale ale războiului ruso-turc din 1806-1812, care а adus mari prejudicii şi lipsuri populaţiei autohtone, au fost nu atât operaţiile militare, cât mai ales contactele diplomatice. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, în care au fost implicaţi nemijlocit şi grecii fanarioţi, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace. Soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi la Istanbul, a fost hotărâtă, în mare măsură, la masa negocierilor ruso-otomane ce avuseseră loc la etapa lor finală (1811-1812) la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile moldovenilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Poarta Otomană), cât şi din partea celei „ocrotitoare” (Rusia).

Practicarea pe larg, în timpul acestui război ruso-turc, а diplomaţiei secrete а dat rezultatul scontat, deoarece românii din Principate şi întreaga Europă au fost puşi în faţa faptului împlinit, neştiind mult timp detaliile şi rezultatele acestui tratat spoliator, chiar nici după semnarea lui. Pe lângă factorii de о importanţă majoră ce au avut un impact nemijlocit asupra negocierilor ruso-otomane, şi anume, interesele geopolitice ale părţilor beligerante, au existat şi factori subiectivi, de ordin intern, care au grăbit sau influenţat (fie direct, fie indirect) negocierea păcii. Martorii oculari (Аl. Langeron, P. V. Ciceagov ş.а.) se refereau la atmosfera de intrigă, indeciziune şi trădare ce а dominat negocierile de la Slobozia, Giurgiu, Iaşi şi apoi Bucureşti. În viziunea lui Alexandre Langeron, autorii Păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii împuterniciţi de Alexandru I şi Mahmud II, ci fanarioţii care au găsit formula potrivită а unor cesiuni teritoriale limitate, ca să-şi poată păstra, în continuare, drept fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova. În legătură cu acest aspect, e necesar de menţionat că, practic, mai toţi domnitorii fanarioţi erau agenţi diplomatici ai Porţii Otomane şi, în acest sens, se poate spune că toate tratativele de pace ale turcilor, duse în timpul războaielor – începând cu cele de la Carlowitz (1699) şi sfârşind cu tratatul de la Bucureşti (1812) -, poartă amprenta factorului fanariot.
Cât priveşte cazul fraţilor Moruzi, despre care s-a scris mult (dar încă nu s-au adus ultimele argumente), el nu poate fi apreciat în mod simplist şi univoc în ceea ce priveşte „frauda” lor. Cert e că familia Моruzi, spre deosebire de familia Ypsilanti (care-şi pierduse definitiv, odată cu începutul războiului din 1806-1812, creditul de încredere la Poarta Otomană), continua să se menţină în sfera politicii mari atât la Constantinopol, cât şi în culisele negocierilor diplomatice la nord de Dunăre.

Acest important episod al războiului, cel al fraudei fanarioţilor Moruzi, a fost abordat în treacăt de mai mulţi autori începând încă din secolul al XIX-lea. M. Eminescu considera că „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”.

După cum a demonstrat încă N. Iorga, urmat şi de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar „dovezi” incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”.

Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care consideră că: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”. „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812…, cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”.

Scopul suprem al familiei Moruzi a fost menţinerea în aria privilegiilor oferite fanarioţilor de către Poarta Otomană şi apoi dobândirea mult râvnitului tron al Principatelor, care conferea un inegalabil statut de influenţă atât economică, cât şi politică.

Treapta premergătoare unei domnii pentru fanarioţi consta, de regulă, în deţinerea funcţiei de mare dragoman al Porţii. Fiind învestit în această postură, Dimitrie Moruzi se bucura de încrederea otomanilor, care l-au desemnat negociator din partea Sublimei Porţi. Este de netăgăduit că el a fost un important informator secret al ruşilor (divulgându-le instrucţiunile pe care le primeau plenipotenţiarii turci şi atitudinea sultanului vizavi de pretenţiile teritoriale ale Curţii Imperiale), fiind stimulat cu promisiuni şi recompense materiale, iar urmaşii familiei Moruzi au fost răsplătiţi de către autocraţia ţaristă pentru serviciile prestate de către dânsul. Să nu uităm că D. Moruzi – unul dintre cei mai activi plenipotenţiari ai păcii din 1812 – a activat simultan şi în vederea convingerii ruşilor (contactând în mod deosebit cu Italinski şi Kutuzov) în ceea ce priveşte micşorarea pretenţiilor cerinţelor teritoriale faţă de otomani (pe contul teritoriului naţional al românilor), deoarece spera să obţină, la fel ca şi fratele său Alexandru, scaunul domnesc al Principatelor Române sau cel puţin al Moldovei amputate.
Indubitabil reiese faptul că D. Moruzi a trădat în cele din urmă Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812 pe care îl poartă în fond doar părţile beligerante: imperiile otoman şi ţarist. Fie şi în postura de mare dragoman, Dimitrie nu apare drept un factor de decizie, întrucât el nu era şeful delegaţiei otomane (la 1812 în frunte era Galib efendi). Iar abrogarea sau acceptarea unui tratat internaţional nu era în competenţa negociatorilor şi nici a marelui vizir, ci a medjlisului otoman şi sultanului.

Referitor la Panaiot, el este cel care a activat chiar din „inima” Imperiului Otoman, având un rol secundar, dar destul de semnificativ în derularea procesului de negocieri de la Giurgiu (1811) şi de la Bucureşti şi, mai ales, în schimbul de informaţii care au însoţit acele congrese. Panaiot Moruzi a fost decapitat la Constantinopol, la 6 noiembrie 1812, a doua zi după sosirea capului fratelui său dragomanul Dumitrache.

O dovadă în plus, documentată, a colaborării secrete a fanarioţilor Moruzi cu diplomaţia rusă se prezintă şi confirmarea confidenţială a participantului nemijlocit al evenimentelor din acea perioadă – A. Italinski, care remarca la 1815 că „cei doi fraţi Moruzi în timpul ultimilor negocieri cu Poarta Otomană au contribuit suficient pentru sfârşitul favorabil acelor tratative – devenind jertfa râvnei lor… Cel de al treilea frate, rămas în viaţă, principele Alexandru Moruzi, de asemenea, pentru fidelitatea şi sârguinţa sa primise de nenumărate ori de la Alexandru I asigurări de susţinere şi protecţie…”.

În scopul determinării esenţei rolului diplomatic al Moruzeştilor în contextul problemei basarabene, care, subliniem, rezidă (ca dintr-o „matrioşkă”) din cea orientală, şi al evidenţierii contribuţiei factorului fanariot în activitatea politico-militară europeană, în ansamblu, şi în diplomaţia balcanică de la începutul secolului al XIX-lea, în special, consemnăm că „urechile” uneltirilor familiei Moruzi se observă într-un şir de documente diplomatice, aceştia fiind informatori secreţi ai ruşilor.

Un set întreg de premise politice, diplomatice, economice şi militare, la care se adaugă şi impactul marilor puteri europene (Franţa, Маrеа Britanie, Austria – interesate nemijlocit), fără а neglija şi rolul fanarioţilor interesaţi, au influenţat şi determinat rezultatul cunoscut. Tactica diplomaţiei otomane de а tergiversa tratativele şi de а exploata la maximum înrăutăţirea raporturilor franco-ruse (în ajunul invaziei lui Napoleon din iunie 1812), promovându-şi propriile interese, precum şi tactica diplomaţiei ruse de а cuceri şi menţine un teritoriu cât mai mare, eliberându-şi, totodată, cât mai repede armata (circa 43 mii de oameni) imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, а unui compromis, exprimat prin stabilirea noului hotar „pe trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potenţialul uman şi economic al ţării era, de facto, înjumătăţit…

Astfel, fără a tăgădui influenţa fanarioţilor din familia Moruzi asupra mersului negocierilor ruso-turce, totuşi, factorii decisivi ce au determinat semnarea tratatului de pace de la Bucureşti au fost cei de natură geopolitică. Menţionăm, în concluzie, principalii factori: politica părţilor beligerante, devenită tradiţională în această parte a Europei, determinată de interesele proprii în ajunul conflictului european, precum şi de situaţia internă a ambelor imperii, de rând cu perspicacitatea diplomaţilor şi starea efectivului forţelor armate. Trebuie de luat în considerare şi factorul tempus, care evident precipita diplomaţia rusă să încheie pacea până la declanşarea războiului cu Franţa napoleoniană; turcii fiind mai avantajaţi sub acest aspect temporal – încercând să se distanţeze de noua conflagraţie europeană. Un rol important l-a avut şi factorul extern, adică presiunile exercitate din partea terţelor state, interesate în soluţionarea diferendului ruso-turc, prelungit mai bine de cinci ani; Franţa, Marea Britanie, Austria, Suedia jucând uneori un rol decisiv în evoluţia duelului diplomatic din sud-estul continentului european.
Credem că acest set de premise – geopolitice (mai ales cele de ordin diplomatic şi militar), conjugate cu starea de spirit a unei părţi a otomanilor (partizani ai păcii), sub impactul factorului fanariot – au precipitat şi determinat semnarea Tratatului de pace ruso-turc la 16(28) mai 1812.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

 Sursa: Cotidianul Național TIMPUL

Un articol scris de:
Copyright © 2011 Reproducerea totală sau parţială a materialelor necesită acordul în scris al Fundaţiei "Anul 1812"
Comentarii utilizatori
Lasă un comentariu

*


E-mail nu va fi făcut public.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.

până la 16 mai 2014, când se împlinesc 202 de ani de la 1812

Citește articolul precedent:
Agenda Conferinței ANUL 1812

Detalii despre Conferința Internațională ANUL 1812, care va avea loc la Chișinău pe 26 și 27 aprilie.

Închide